HOTĂRÂREA
CURȚII (Marea Cameră)
6 octombrie
2015(*)
„Trimitere
preliminară – Principiile echivalenței și efectivității – Autoritate
de lucru judecat – Restituirea plății nedatorate – Restituirea taxelor
percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii – Hotărâre
judecătorească definitivă care obligă la plata unei taxe incompatibile cu
dreptul Uniunii – Cerere de revizuire a unei astfel de hotărâri
judecătorești – Legislație națională care permite revizuirea, având în
vedere hotărârile ulterioare ale Curții pronunțate cu titlu preliminar, doar a
hotărârilor judecătorești definitive în materie administrativă”
În cauza C‑69/14,
având ca obiect
o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
Tribunalul Sibiu (România) prin decizia din 16 ianuarie 2014, primită de Curte
la 10 februarie 2014, în procedura
Dragoș Constantin
Târșia
împotriva
Statului român,
Serviciului
public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a autovehiculelor,
CURTEA (Marea
Cameră),
compusă din
domnul V. Skouris, preşedinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii M.
Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, T. von Danwitz, A. Ó Caoimh și J.‑C.
Bonichot, preşedinţi de cameră, domnul A. Arabadjiev, doamnele C. Toader, M.
Berger și A. Prechal și domnii E. Jarašiūnas și C. G. Fernlund,
judecători,
avocat general:
domnul N. Jääskinen,
grefier: doamna
L. Carrasco Marco, administrator,
având în vedere
procedura scrisă și în urma ședinței din 27 ianuarie 2015,
luând în
considerare observațiile prezentate:
– pentru
domnul Târșia, de el însuși;
– pentru
guvernul român, de R.‑H. Radu, de V. Angelescu și de D. Bulancea, în calitate
de agenți;
– pentru
guvernul polonez, de B. Majczyna, de B. Czech și de K. Pawłowska, în calitate
de agenți;
– pentru
Comisia Europeană, de R. Lyal și de G.‑D. Bălan, în calitate de agenți,
după ascultarea
concluziilor avocatului general în ședința din 23 aprilie 2015,
pronunță
prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie
preliminară privește interpretarea articolului 110 TFUE, a articolului 6 TUE, a
articolelor 17, 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, precum și a principiilor generale ale dreptului Uniunii.
2 Această cerere a fost
formulată în cadrul unui litigiu între domnul Târşia, pe de o parte, și statul
român, reprezentat de Ministerul Finanţelor şi Economiei, și Serviciul public
comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor, pe de
altă parte, referitor la o cerere de revizuire a unei hotărâri definitive,
pronunțate de o instanță națională, prin care domnul Târşia a fost obligat la
plata unei taxe declarate ulterior incompatibilă cu dreptul Uniunii.
Cadrul
juridic românesc
3 Articolul 21 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 din 2 decembrie 2004 (Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, denumită
în continuare „Legea contenciosului administrativ”), în versiunea în vigoare la
data introducerii cererii de revizuire, prevedea:
„(1) Împotriva
soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios
administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de Codul de procedură
civilă.
(2) Constituie
motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură
civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin
încălcarea principiului priorității dreptului [Uniunii], reglementat de
articolul 148 alineatul (2) coroborat cu articolul 20 alineatul (2) din
Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen
de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula
consacrată de articolul 17 alineatul (3), la cererea temeinic motivată a părții
interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se
soluționează de urgență și cu precădere, într‑un termen maxim de 60 de zile de
la înregistrare.”
Litigiul
principal și întrebarea preliminară
4 Domnul Târşia, resortisant
român, a cumpărat în Franța, la data de 3 mai 2007, un autovehicul de ocazie.
Pentru a efectua înmatricularea acestui autovehicul în România, el a trebuit, la
data de 5 iunie 2007, să achite suma de 6 899,51 RON (aproximativ
1 560 de euro), cu titlu de taxă specială pentru autoturisme, exigibilă în
temeiul articolelor 2141 și 2142 din Codul fiscal, în
versiunea în vigoare la data înmatriculării vehiculului menționat.
5 Întrucât a considerat că
această taxă este incompatibilă cu articolul 110 TFUE, domnul Târşia a inițiat
la Judecătoria Sibiu o procedură de natură civilă pentru a obține restituirea
cuantumului taxei respective. Această instanță a admis cererea menționată,
obligând statul român la restituire prin hotărârea din 13 decembrie 2007,
pentru motivul că taxa respectivă este contrară articolului 110 TFUE.
6 Statul român, reprezentat
de Ministerul Economiei și Finanțelor, a declarat recurs împotriva acestei
hotărâri. Prin hotărârea nr. 401/2008, Secția civilă a Tribunalului Sibiu
a limitat restituirea taxei speciale pentru autoturisme achitate de domnul
Târşia la un cuantum egal cu diferența dintre această taxă și cea, ulterioară,
pe poluare, exigibilă în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule din 21
aprilie 2008 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din
25 aprilie 2008).
7 Această din urmă hotărâre a
făcut obiectul unei cereri de revizuire introduse de domnul Târşia la 29
septembrie 2011 la Tribunalul Sibiu. Domnul Târşia a solicitat, în temeiul
articolului 21 alineatul (2) din Legea contenciosului administrativ, pe de o
parte, anularea hotărârii nr. 401/2008 a acestei instanțe și, pe de altă
parte, rejudecarea cauzei, pentru motivul că Curtea ar fi statuat, în Hotărârea
Tatu (C‑402/09, EU:C:2011:219), că articolul 110 TFUE se opune unei taxe precum
cea pe poluare care rezultă din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 50/2008. Domnul Târşia consideră, în consecință, că recursul statului
român a fost admis cu încălcarea principiului supremației dreptului Uniunii și
că taxa specială pe autoturisme achitată ar trebui să îi fie restituită în
întregime.
8 Instanța de trimitere arată
în această privință că normele procedurale aplicabile litigiilor civile nu
prevăd posibilitatea de a introduce o cerere de revizuire a unei hotărâri
judecătorești definitive în temeiul unei încălcări a dreptului Uniunii, în timp
ce o astfel de cerere poate fi introdusă potrivit normelor procedurale care
reglementează contenciosul administrativ.
9 În aceste condiții,
Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarea întrebare preliminară:
„Articolele 17,
20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6
[TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securității juridice tras din dreptul
[Uniunii] și jurisprudența [Curții] pot fi interpretate ca opunându‑se unei reglementări
precum articolul 21 alineatul (2) din Legea [contenciosului administrativ],
care prev[ede] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne
pronunțate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza
încălcării principiului priorității dreptului [Uniunii] și nu permit[e]
posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate în alte
materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării
aceluiași principiu al priorității dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă
hotărâri?”
Cu
privire la întrebarea preliminară
Cu
privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
10 Guvernul român apreciază că prezenta
cerere de decizie preliminară nu este admisibilă. În această privință, guvernul
menționat susține, în primul rând, că raportul juridic dintre domnul Târşia și
statul român intră în domeniul dreptului fiscal. În consecință, dreptul
procedural aplicabil cererii domnului Târşia ar fi dreptul procedural fiscal,
care intră în sfera dreptului contenciosului administrativ. În aceste condiții,
cu toate că cel sesizat cu cererea de revizuire a hotărârii menționate a fost
completul instanței de trimitere competent în materie civilă care a pronunțat
hotărârea nr. 401/2008, această instanță ar avea obligația de a aplica
dreptul procedural al contenciosului administrativ, inclusiv dispozițiile
privind motivul de introducere a cererii de revizuire prevăzut la articolul 21
alineatul (2) din Legea contenciosului administrativ.
11 În al doilea rând, guvernul român
susține că domnul Târşia ar fi putut să exercite o contestație în anulare
împotriva hotărârii menționate. Această cale de atac ar fi permis trimiterea
cauzei în fața completului competent în materie de contencios administrativ, care
ar fi putut să aplice articolul 21 alineatul (2) din Legea contenciosului
administrativ. Întrucât ordinea juridică română garantează o cale de atac
efectivă care permite garantarea compatibilității cu dreptul Uniunii a
situației domnului Târşia, răspunsul la întrebarea preliminară nu ar fi util
pentru soluționarea litigiului pendinte în fața instanței de trimitere.
12 În această privință, trebuie amintit
că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la
interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în contextul
normativ și de fapt pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui
exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de
pertinență (Hotărârea Fish Legal și Shirley, C‑279/12, EU:C:2013:853, punctul
30, precum și Hotărârea Verder LabTec, C‑657/13, EU:C:2015:331, punctul 29).
13 În special, în cadrul sistemului de
cooperare judiciară stabilit de articolul 267 TFUE, Curtea nu are sarcina de a
verifica sau de a pune în discuție exactitatea interpretării dreptului național
făcută de instanța națională, întrucât această interpretare intră în competența
exclusivă a acesteia din urmă. Prin urmare, atunci când este sesizată de o
instanță națională cu o întrebare preliminară, Curtea trebuie să se limiteze la
a lua în considerare interpretarea dreptului național astfel cum a fost
prezentată de instanța menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Winner
Wetten, C‑409/06, EU:C:2010:503, punctul 35, Hotărârea Padawan, C‑467/08, EU:C:2010:620,
punctul 22, și Hotărârea Logstor ROR Polska, C‑212/10, EU:C:2011:404, punctul
30).
14 Pe de altă parte, refuzul Curții de a
se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil
numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are
nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când
problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de
fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au
fost adresate (Hotărârea Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285, punctul 23, și
Hotărârea Verder LabTec, C‑657/13, EU:C:2015:331, punctul 29).
15 În speță, a reține argumentația
guvernului român potrivit căreia instanța de trimitere ar avea obligația să
aplice normele procedurale ale contenciosului administrativ în condițiile în
care este sesizată cu o cerere de revizuire a unei hotărâri judecătorești
pronunțate în cadrul unei acțiuni de natură civilă ar echivala cu efectuarea unei
interpretări a dreptului național, care este însă doar de competența instanței
de trimitere.
16 Or, potrivit acestei instanțe, întrucât
articolul 21 alineatul (2) din Legea contenciosului administrativ prevede
posibilitatea revizuirii unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în
cadrul unei acțiuni administrative, el nu este aplicabil în cauza principală,
având în vedere că aceasta din urmă este de natură civilă.
17 Pe de altă parte, reiese din
jurisprudența Curții că, în scopul stabilirii modalităților aplicabile de
rambursare a unui impozit național perceput cu încălcarea dreptului Uniunii,
calificarea raporturilor juridice stabilite între administrația fiscală a unui
stat membru și persoane impozabile cu ocazia încasării unui astfel de impozit
intră în sfera dreptului național (a se vedea în acest sens Hotărârea IN. CO.
GE.’90 și alții, C‑10/97-C‑22/97, EU:C:1998:498, punctul 26).
18 Prima cauză de inadmisibilitate
invocată de guvernul român trebuie, în consecință, să fie înlăturată.
19 În ceea ce privește excepția de
inadmisibilitate întemeiată pe existența, în ordinea juridică națională, a unor
căi de atac efective care, în orice caz, i‑ar permite domnului Târşia să obțină
câștig de cauză, este suficient să se amintească faptul că numai instanța
națională, care, în litigiul principal, ridică problema posibilității sale de a
revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni
de natură civilă, are sarcina de a aprecia, luând în considerare particularitățile
cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a pronunța propria
hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În
consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea
dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se
vedea în acest sens Hotărârea Transportes Urbanos y Servicios Generales, C‑118/08,
EU:C:2010:39, punctul 25, și Hotărârea Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285,
punctul 21).
20 Întrucât niciun element din dosarul pus
la dispoziția Curții nu permite să se concluzioneze că interpretarea dreptului
Uniunii solicitată nu ar fi utilă instanței de trimitere, a doua cauză de
inadmisibilitate a guvernului român nu poate fi primită.
21 În aceste condiții, conform jurisprudenței
amintite la punctul 14 din prezenta hotărâre, interpretarea dreptului Uniunii
solicitată trebuie să fie în legătură cu obiectul litigiului principal. Or,
prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită Curții să
se pronunțe cu privire la interpretarea dreptului Uniunii având în vedere
reglementarea națională care nu permite revizuirea unor hotărâri judecătorești definitive
pronunțate atât în materie civilă, cât și în materie penală, incompatibile cu
dreptul Uniunii. În măsura în care reiese fără ambiguitate din dosar că
litigiul principal nu are un caracter penal, trebuie să se constate, astfel cum
susțin guvernele român și polonez, că este evident că un răspuns al Curții în
această privință nu ar avea nicio legătură cu obiectul litigiului principal.
22 Având în vedere ansamblul
considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că cererea de decizie
preliminară este admisibilă, mai puțin în măsura în care se referă la
imposibilitatea revizuirii hotărârilor definitive pronunțate de instanțe în
materie penală, incompatibile cu dreptul Uniunii.
Cu
privire la fond
23 Trebuie amintit, cu titlu introductiv,
că reiese din dosar că domnului Târşia i s‑a impus, printr‑o hotărâre
judecătorească pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, plata taxei
pe poluare pentru autovehicule pe care Curtea a declarat‑o, în esență,
incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea Tatu (C‑402/09,
EU:C:2011:219), pronunțată după data la care această hotărâre judecătorească a
rămas definitivă.
24 Or, rezultă dintr‑o jurisprudență
constantă că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat
membru cu încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și
completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului
Uniunii care interzic astfel de taxe, după cum au fost acestea interpretate de
Curte. Statele membre sunt, așadar, obligate, în principiu, să ramburseze
impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea Littlewoods
Retail și alții, C‑591/10, EU:C:2012:478, punctul 24, Hotărârea Irimie, C‑565/11,
EU:C:2013:250, punctul 20, precum și Hotărârea Nicula, C‑331/13,
EU:C:2014:2285, punctul 27).
25 În plus, când un stat membru a încasat
impozite cu încălcarea normelor de drept al Uniunii, justițiabilii au dreptul
la restituirea nu numai a impozitului perceput fără temei, ci și a sumelor
plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu impozitul
respectiv. În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu
dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din
urmă drept (a se vedea în acest sens Hotărârea Littlewoods Retail și alții, C‑591/10,
EU:C:2012:478, punctele 25 și 26, precum și Hotărârea Irimie, C‑565/11,
EU:C:2013:250, punctele 21 și 22).
26 În lipsa unei reglementări a Uniunii în
materie de restituire a unor impozite naționale percepute fără să fi fost
datorate, revine fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei
procedurale, atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili
modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure
protecția drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii (a se vedea
în acest sens Hotărârea Rewe‑Zentralfinanz și Rewe‑Zentral, 33/76,
EU:C:1976:188, punctul 5, Hotărârea Aprile, C‑228/96, EU:C:1998:544, punctul
18, precum și Hotărârea Test Claimants in the Franked Investment Income Group
Litigation, C‑362/12, EU:C:2013:834, punctul 31).
27 Modalitățile procedurale aplicabile
acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite
contribuabililor de dreptul Uniunii nu trebuie, cu toate acestea, să fie mai
puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern
(principiul echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă
imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor
conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea
în acest sens printre altele Hotărârea Rewe‑Zentralfinanz și Rewe‑Zentral,
33/76, EU:C:1976:188, punctul 5, Hotărârea Transportes Urbanos y Servicios
Generales, C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 31, precum și Hotărârea Test
Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation, C‑362/12,
EU:C:2013:834, punctul 32).
28 În măsura în care restituirea unei taxe
declarate incompatibilă cu dreptul Uniunii este, în speță, împiedicată de
existența unei hotărâri judecătorești definitive care impune plata acestei
taxe, trebuie amintită importanța pe care o deține principiul autorității de
lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice
naționale. Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a
raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca
hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac
disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac
să nu mai poată fi contestate (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C‑213/13,
EU:C:2014:2067, punctul 58 și jurisprudența citată).
29 Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune
instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care
conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă
aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest
drept (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctul 59 și
jurisprudența citată).
30 În aceste condiții, în cazul în care
normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanța
națională să revină, în anumite condiții, asupra unei hotărâri care are
autoritate de lucru judecat pentru a face ca situația să fie compatibilă cu
dreptul național, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu
principiile echivalenței și eficacității, dacă sunt întrunite condițiile
menționate, pentru a restabili conformitatea situației în discuție în litigiul
principal cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Impresa
Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctul 62).
31 Având în vedere considerațiile
introductive care precedă, trebuie să se considere că instanța de trimitere
solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special
principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că se
opune ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre
judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă,
în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o
interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curte ulterior datei la care
hotărârea menționată a rămas definitivă în condițiile în care o astfel de
posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive
incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură
administrativă.
Cu
privire la principiul echivalenței
32 Din jurisprudența amintită la punctul
27 din prezenta hotărâre reiese că principiul echivalenței interzice unui stat
membru să prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile
de rambursare a unei taxe întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât
pentru cele aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe o încălcare a
dreptului intern (a se vedea de asemenea Hotărârea Weber’s Wine World și alții,
C‑147/01, EU:C:2003:533, punctul 104).
33 Or, prin intermediul întrebării
formulate, instanța de trimitere solicită Curții să compare, în scopul aplicării
principiului menționat, pe de o parte, acțiunile judiciare de natură
administrativă întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii și, pe de altă parte,
acțiunile judiciare de natură civilă întemeiate pe încălcarea acestui drept.
34 În această privință, astfel cum a
arătat avocatul general la punctul 49 din concluzii, același principiu implică
un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului național
și a celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, iar nu echivalența
normelor procedurale naționale aplicabile unor litigii de natură diferită cum
sunt, în cauza principală, litigiul civil, pe de o parte, și litigiul
administrativ, pe de altă parte. În plus, principiul echivalenței nu este
pertinent într‑o situație care, așa cum se întâmplă în litigiul principal,
privește două tipuri de acțiuni întemeiate, și una, și cealaltă, pe o încălcare
a dreptului Uniunii (Hotărârea ÖBB Personenverkehr, C‑417/13, EU:C:2015:38,
punctul 74).
35 În consecință, principiul echivalenței
nu se opune ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o
hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură
civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o
interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curte ulterior datei la care
hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate
există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu
dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă.
Cu
privire la principiul efectivității
36 În ceea ce privește principiul
efectivității, trebuie amintit că fiecare caz în care se ridică problema dacă o
dispoziție procedurală națională face imposibilă în practică sau excesiv de
dificilă exercitarea drepturilor conferite particularilor de ordinea juridică a
Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectivele norme îl
ocupă în ansamblul procedurii, de modul în care această procedură se derulează și
de particularitățile respectivelor norme în fața diverselor instanțe naționale
(a se vedea în acest sens Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08,
EU:C:2009:615, punctul 39 și jurisprudența citată).
37 În această perspectivă, trebuie să se
țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza respectivului
sistem jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare,
principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (a se vedea
printre altele Hotărârea Fallimento Olimpiclub, C‑2/08, EU:C:2009:506, punctul
27, precum și Hotărârea Agrokonsulting-04, C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 48
și jurisprudența citată).
38 Or, astfel cum reiese din cuprinsul
punctului 28 din prezenta hotărâre, Curtea a amintit în repetate rânduri
importanța pe care o prezintă principiul autorității de lucru judecat (a se
vedea de asemenea în acest sens, Hotărârea Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513,
punctul 38). Astfel, s‑a statuat că dreptul Uniunii nu impune unui organ
judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții
relevante a acestui drept, adoptată de Curte ulterior pronunțării de către
acest organ judiciar a deciziei care a dobândit autoritate de lucru judecat, să
revină, din principiu, asupra deciziei respective (Hotărârea Impresa
Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctul 60).
39 În speță, nicio împrejurare specifică
litigiului principal, care să reiasă din dosarul de care dispune Curtea, nu
justifică o abordare diferită de cea reținută de Curte în jurisprudența
amintită la punctele 28 și 29 din prezenta hotărâre, potrivit căreia dreptul
Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de
procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești,
chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile
cu acest drept.
40 În aceste condiții, în măsura în care
hotărârea judecătorească definitivă prin care domnul Târșia este obligat la
plata unei taxe, care, în esență, a fost declarată ulterior incompatibilă cu
dreptul Uniunii, a fost pronunțată de o instanță națională de ultim grad,
trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, ca urmare, printre
altele, a împrejurării că o încălcare printr‑o astfel de decizie a drepturilor
conferite de dreptul Uniunii nu mai poate, în mod normal, să facă obiectul unei
remedieri, particularii nu pot fi privați de posibilitatea de a angaja
răspunderea statului pentru a obține, pe această cale, o protecție juridică a
drepturilor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Köbler, C‑224/01,
EU:C:2003:513, punctul 34, și Hotărârea Traghetti del Mediterraneo, C‑173/03,
EU:C:2006:391, punctul 31).
41 Rezultă din ansamblul considerațiilor
care precedă că trebuie să se răspundă la întrebare că dreptul Uniunii, în
special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în
sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o
instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre
judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă,
în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o
interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curte ulterior datei la care
hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate
există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu
dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă.
Cu
privire la cheltuielile de judecată
42 Întrucât, în privința părților din
litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța
de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații
Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei
rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea
(Marea Cameră) declară:
Dreptul Uniunii, în special
principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu
se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță
națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească
definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care
această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului
Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la
care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de
posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive
incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură
administrativă.
Semnături