Prin Hotărârea
din 19 decembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi),
pronunţată în cauza C‑325/11, în procedura Krystyna Alder, Ewald Alder împotriva Sabina Orłowska, Czeslaw Orłowski,
Curtea a declarat că:
„Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul
(CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie
2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare
și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau
comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al
Consiliului trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat
membru precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că actele
judiciare destinate unei părți cu domiciliul sau reședința obișnuită într‑un alt stat membru sunt
păstrate la dosar, cu consecința că ele sunt considerate notificate în cazul în
care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească
notificările domiciliat în primul stat, în care este pendinte procedura
jurisdicțională“.
Întrebarea
instanţei poloneze solicita Curții să stabilească, în esență, conformitatea
legislaţiei poloneze care prevede că actele judiciare destinate unei părți cu
domiciliul sau reședința obișnuită într‑un alt stat membru sunt
păstrate la dosar, cu consecința că ele sunt considerate notificate, în cazul
în care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească
notificările domiciliat în primul stat membru, în care este pendinte procedura
jurisdicțională, cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007.
Curtea a
procedat la analiza domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007, observând
că dintr‑o
interpretare sistematică a acestuia rezultă că Regulamentul prevede doar două
împrejurări în care notificarea și comunicarea unui act judiciar între statele
membre nu intră în domeniul său de aplicare, și anume, pe de o parte, atunci
când domiciliul sau reședința obișnuită a destinatarului este necunoscută și, pe
de altă parte, atunci când acesta din urmă a numit un reprezentant autorizat în
statul în care este pendinte procedura jurisdicțională. În celelalte ipoteze,
din moment ce destinatarul unui act judiciar domiciliază în străinătate,
notificarea sau comunicarea acestui act intră în mod necesar în domeniul de
aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 și, prin urmare, trebuie să fie
efectuate prin mijloace prevăzute de însuși regulamentul respectiv în acest
scop.
Per a contrario, împrejurările în care
un act judiciar „trebuie” să fie notificat sau comunicat într-un alt stat
membru, în conformitate cu Regulamentul, nu trebuie să fie identificate conform
dreptului național al statului membru pe teritoriul căruia se desfășoară
procedura, care constituie lex fori.
În consecinţă,
având în vedere că mijloacele de transmitere a actelor judiciare sunt singurele
prevăzute în mod exhaustiv în
sistemul instituit prin Regulament, trebuie conchis că Regulamentul nr.
1393/2007 nu rezervă nici un rol și,
prin urmare, se opune unei proceduri de notificare sau de comunicare fictivă
precum cea în vigoare în Polonia în temeiul articolului 11355 din Codul de
procedură civilă.
Curtea şi-a dublat raţionamentul bazat pe interpretarea sistematică prin analiza finalităților regulamentului în discuţie, deci şi printr-o interpretare teleologică, precum şi prin referiri la dreptul la apărare al destinatarilor comunicărilor, care decurge din dreptul la un proces echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea şi-a dublat raţionamentul bazat pe interpretarea sistematică prin analiza finalităților regulamentului în discuţie, deci şi printr-o interpretare teleologică, precum şi prin referiri la dreptul la apărare al destinatarilor comunicărilor, care decurge din dreptul la un proces echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.