Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (VIII)

Prin Hotărârea din 7 iulie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua), pronunţată în cauza C‑70/15, în procedura Emmanuel Lebek împotriva Janusz Domino, Curtea a declarat că:

„1) Noţiunea „acţiune” care figurează la art. 34 pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretată în sensul că include şi cererea de repunere în termen atunci când termenul pentru introducerea unei căi de atac ordinare a expirat.

2) Art. 19 alin. 4 ultimul paragraf din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că exclude aplicarea dispoziţiilor dreptului naţional referitoare la regimul cererilor de repunere în termen din moment ce termenul de admisibilitate pentru introducerea unor asemenea cereri a expirat, astfel cum este specificat în comunicarea unui stat membru la care se referă dispoziţia menţionată“.

Prin întrebarea care priveşte domeniul Regulamentului nr. 1393/2007 (şi care a primit răspunsul nr. 2), instanţa de trimitere a solicitat să se stabilească, în esenţă, dacă art. 19 alin. 4 ultimul paragraf din Regulament trebuie interpretat în sensul că exclude aplicarea dispoziţiilor dreptului naţional referitoare la regimul cererilor de repunere în termen din moment ce termenul de admisibilitate pentru introducerea unor asemenea cereri a expirat, astfel cum este specificat în comunicarea unui stat membru la care se referă dispoziţia menţionată.

În litigiul principal, în cadrul unei prime proceduri în faţa instanţelor poloneze competente, domnul Lebek a solicitat recunoaşterea şi executarea hotărârii pronunţate de tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, Franţa) la 8 aprilie 2010, prin care domnul Domino a fost obligat la plata către acesta a unei pensii de întreţinere în valoare de 300 de euro pe lună.

Potrivit deciziei de trimitere, actul de sesizare a instanţei depus la tribunalul din Paris nu fusese nici comunicat, nici notificat pârâtului, domnul Domino, întrucât adresa acestuia din Paris indicată de reclamant, domnul Lebek, nu era corectă, pârâtul fiind domiciliat în Polonia din anul 1996. Astfel, întrucât nu a avut cunoştinţă despre procedura aflată în curs, domnul Domino nu s-a putut apăra.

Domnul Domino a luat cunoştinţă de hotărârea pronunţată de această instanţă franceză abia în luna iulie 2011, şi anume la mai mult de un an de la pronunţarea hotărârii în cauză, atunci când Sąd Okręgowy w Jeleniej Górze (Tribunalul Regional din Jelenia Góra, Polonia), în cadrul procedurii iniţiate în faţa acestei din urmă instanţe, i-a transmis copii certificate după hotărârea instanţei din Paris, precum şi după cererea domnului Lebek prin care urmărea să obţină recunoaşterea forţei executorii a hotărârii.

Prin ordonanţele date la 23 noiembrie 2011 de Tribunalul Regional din Jelenia Góra şi, respectiv, la 31 ianuarie 2012 de Curtea de Apel din Wroclaw, aceste instanţe au respins cererea domnului Lebek din cauza nerespectării dreptului la apărare al domnului Domino, care a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei pariziene la o dată la care nu mai era posibilă formularea unei căi de atac ordinare.

Ulterior, domnul Lebek a depus o a doua cerere introductivă la Tribunalul Regional din Jelenia Góra, având un obiect identic cu cel al cererii respinse anterior, dar invocând fapte noi, şi anume că notificările hotărârii instanţei din Paris către pârât au fost efectuate la 17 şi la 31 mai 2012, în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 1393/2007. Potrivit acestei informări, pârâtul putea să formuleze, în termen de două luni de la notificarea hotărârii în cauză, o cerere de repunere în termen ulterior decăderii care rezulta din expirarea acestuia.

Prin hotărârea din 14 decembrie 2012, arătând că pârâtul nu a formulat o asemenea cerere în termenul astfel acordat, Tribunalul Regional din Jelenia Góra a admis a doua cerere a domnului Lebek, considerând că respectarea dreptului la apărare fusese garantată, şi a declarat hotărârea Tribunalului de Mare Instanţă din Paris executorie în Polonia.

Prin hotărârea din 27 mai 2013, pronunţată ca urmare a unei acţiuni formulate de domnul Domino, Curtea de Apel din Wroclaw a reformat hotărârea atacată şi a respins cererea de recunoaştere, pentru motivul că art. 34 pct. 2 din Regulamentul Bruxelles I trebuia să fie interpretat în sensul că simpla posibilitate de a formula o cerere de repunere în termen nu însemna că existau posibilităţi reale de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii instanţei din Paris, aceasta depinzând astfel de o decizie pozitivă prealabilă a instanţei franceze cu privire la respectiva cerere de repunere în termen. Domnul Lebek a formulat recurs în faţa Curţii Supreme poloneze împotriva acestei decizii, care a formulat întrebările preliminare.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a amintit că, potrivit art. 288 al doilea paragraf TFUE, regulamentul este un act juridic al Uniunii cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale şi care se aplică direct în fiecare stat membru. În consecinţă, în virtutea înseşi a naturii sale şi a funcţiei sale în sistemul izvoarelor de drept al Uniunii, acesta produce efecte imediate şi este susceptibil să confere particularilor drepturi pe care instanţele naţionale au obligaţia să le protejeze.

În speţă, opţiunea formei regulamentului demonstrează importanţa pe care legiuitorul Uniunii o atribuie caracterului direct aplicabil al dispoziţiilor Regulamentului nr. 1393/2007 şi aplicării uniforme a acestora.

Conform art. 19 alin. 4 ultimul paragraf din Regulamentul nr. 1393/2007, orice stat membru poate face cunoscut, în conformitate cu art. 23 alin. 1 din Regulament, faptul că cererea de repunere în termen este inadmisibilă dacă este formulată după expirarea termenului indicat în respectiva comunicare şi care nu poate fi în nici un caz mai scurt de un an de la data pronunţării hotărârii. Republica Franceză a utilizat posibilitatea prevăzută la art. 19 alin. 4 şi a precizat în comunicarea sa că cererea de repunere în termen este inadmisibilă dacă este formulată după expirarea unui termen de un an de la data pronunţării hotărârii menţionate.

Totodată, potrivit unei jurisprudenţe constante, termenele de prescripţie îndeplinesc în general funcţia de asigurare a securităţii juridice, iar în cauza principală nu se contestă faptul că domnul Domino a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei din Paris abia în luna iulie 2011, când termenul de un an de la data pronunţării acestei hotărâri era deja expirat. În consecinţă, ar fi contrar principiului securităţii juridice şi forţei obligatorii aferente regulamentelor Uniunii să se dea art. 19 alin. 4 din Regulamentul nr. 1393/2007 o interpretare potrivit căreia o cerere de repunere în termen ar mai putea fi introdusă într-un termen prevăzut de dreptul naţional, deşi ea nu mai este admisibilă în temeiul unei dispoziţii obligatorii şi direct aplicabile a Regulamentului.
Prin urmare, art. 19 alin. 4 ultimul paragraf din Regulamentul nr. 1393/2007 exclude aplicarea dispoziţiilor dreptului naţional referitoare la regimul cererilor de repunere în termen din moment ce termenul de admisibilitate pentru introducerea unor asemenea cereri a expirat, astfel cum este specificat în comunicarea unui stat membru la care se referă dispoziţia menţionată.