Prin hotărârea
din 9 noiembrie 2017 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia), pronunţată
în cauza C‑298/16,
în procedura Teodor Ispas, Anduţa Ispas
împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj, Curtea a declarat
că: “Principiul general al dreptului
Uniunii al respectării dreptului la apărare trebuie interpretat în sensul că,
în cadrul unor proceduri administrative de inspecţie şi de stabilire a bazei de
impunere a taxei pe valoarea adăugată, un particular trebuie să aibă
posibilitatea să i se comunice, la cerere, informaţiile şi documentele care se
găsesc în dosarul administrativ şi care au fost luate în considerare de
autoritatea publică la adoptarea deciziei sale, cu excepţia cazului în care
obiective de interes general justifică restrângerea accesului la respectivele
informaţii şi documente”.
Prin întrebarea
preliminară, instanţa de trimitere solicita, în esenţă, să se stabilească dacă
principiul general al dreptului Uniunii al respectării dreptului la apărare
trebuie interpretat în sensul că impune ca, în cadrul unor proceduri
administrative naţionale de inspecţie şi de stabilire a bazei de impunere a TVA-ului,
un particular să aibă acces la toate informaţiile şi la toate documentele care
se găsesc în dosarul administrativ şi care au fost luate în considerare de
autoritatea publică la adoptarea deciziei sale.
În litigiul
principal, soţii Ispas, dezvoltatori imobiliari, au făcut obiectul unei
inspecţii fiscale pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 şi 31
decembrie 2011, care a urmărit să verifice dosarele fiscale ale acestora şi
contabilitatea activităţilor lor în materie de tranzacţii imobiliare, precum şi
modul de stabilire, de declarare şi de achitare a obligaţiilor lor fiscale.
În urma acestei
inspecţii fiscale, s-a stabilit că soţii Ispas obţinuseră de la Consiliul Local
Floreşti cinci autorizaţii de construire şi că apartamentele construite pe baza
acestor autorizaţii fuseseră vândute începând din luna decembrie 2007. Considerând
că, prin cele 73 de contrate de vânzare pe care le-au încheiat, soţii Ispas au
desfăşurat o activitate economică, întrucât aceste operaţiuni aveau un caracter
de continuitate, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj a decis că ei au
dobândit calitatea de persoane impozabile în scopuri de TVA şi că operaţiunile
în cauză sunt impozabile în scopuri de TVA; activitatea economică respectivă ar
fi început la data angajării primelor cheltuieli pentru construirea imobilelor
în cauză, iar nu la data vânzării acestora.
Direcţia
Generală a Finanţelor Publice Cluj a emis, aşadar, la 25 aprilie 2012, două
decizii de impunere, stabilind în sarcina fiecărui soţ un cuantum suplimentar
de TVA de 513.489 RON (aproximativ 114.000 de euro) şi un cuantum de 451.546
RON (aproximativ 100.000 de euro) cu titlu de dobânzi de întârziere, precum şi
un cuantum de 7.860 RON (aproximativ 1.700 de euro) cu titlu de penalităţi de
întârziere.
Soţii Ispas au
contestat aceste decizii de impunere la instanţa de trimitere, invocând
nulitatea respectivelor decizii de impunere pentru motivul că dreptul lor la
apărare nu a fost respectat. Reclamanţii consideră că, în loc să se mulţumească
să îi invite la o discuţie finală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj
ar fi trebuit să le dea din oficiu acces la toate informaţiile pertinente pe
baza cărora a adoptat raportul de inspecţie fiscală şi a emis cele două decizii
de impunere, pentru ca aceştia să fie în măsură să le conteste ulterior. În
aceste condiţii, soţii Ispas au solicitat instanţei de trimitere să adreseze
Curţii o întrebare preliminară în această privinţă.
În observaţiile
sale referitoare la această cerere, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj
i-a invitat pe soţii Ispas să indice documentele care, în opinia lor, ar fi
trebuit să le fie comunicate.
Reclamanţii
Ispas arată însă că nu solicită, în acest stadiu al procedurii principale,
comunicarea de informaţii colectate în cursul procedurii de inspecţie fiscală. Ei
ridică totuşi problema consecinţelor care decurg din faptul că, pe de o parte,
au fost colectate informaţii şi elemente de probă în afara cadrului inspecţiei
fiscale şi, pe de altă parte, accesul la aceste informaţii nu a fost permis în
cadrul procedurii administrative prealabile. Aceştia ar dori să afle dacă o
astfel de lipsă ar putea fi remediată prin acordarea accesului la aceste
documente în cadrul procedurii jurisdicţionale.
În aceste
condiţii, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să
adreseze Curţii întrebarea preliminară.
Curtea a amintit
că respectarea dreptului la apărare constituie un principiu general al dreptul
Uniunii, care îşi găseşte aplicarea atunci când administraţia îşi propune să
adopte în privinţa unei persoane un act care îi cauzează un prejudiciu. În
temeiul acestui principiu, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod
sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a-şi face cunoscut în
mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administraţia
intenţionează să îşi întemeieze decizia. Această obligaţie revine
administraţiilor statelor membre atunci când adoptă decizii care intră în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, chiar dacă legislaţia Uniunii
aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate (Hotărârea din 17
decembrie 2015, WebMindLicenses, C-419/14).
Principiul
general menţionat se aplică în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul
principal, în care un stat membru, pentru a se conforma obligaţiei, care
decurge din aplicarea dreptului Uniunii, de a lua toate măsurile cu caracter
legislativ şi administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în
integralitate a TVA-ului datorat pe teritoriul său şi pentru a combate frauda
(a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C-617/10), îi supune pe contribuabili unei
proceduri de inspecţie fiscală.
Prin urmare, este
necesar ca situaţia în discuţie în litigiul principal să fie examinată în
lumina principiului general al dreptul Uniunii al respectării dreptului la
apărare, însă trebuie să se aibă în vedere în acelaşi timp autonomia de care
dispun statele membre cu privire la organizarea procedurilor lor
administrative.
Astfel, în lipsa
unei reglementări a Uniunii în materie, modalităţile procedurale destinate să
asigure protecţia drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii
sunt stabilite de ordinea juridică a fiecărui stat membru, în temeiul
principiului autonomiei procedurale a statelor membre, însă cu condiţia ca
acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii
similare de natură internă (principiul
echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă
exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) (Hotărârea din
8 martie 2017, Euro Park Service, C-14/16).
În ceea ce
priveşte principiul echivalenţei, este cert că normele de procedură române
aplicabile verificărilor obligaţiilor în materie de TVA nu sunt specifice
acestui domeniu, astfel încât o încălcare a principiului respectiv poate fi
exclusă.
În ceea ce
priveşte principiul efectivităţii, trebuie arătat că cerinţa (amintită la
punctul 26 din hotărâre) de a-şi putea face cunoscut în mod util punctul de
vedere cu privire la elementele pe care administraţia intenţionează să îşi
întemeieze decizia presupune ca destinatarii acesteia să fie în măsură să ia
cunoştinţă de elementele menţionate.
În acest scop, aşa
cum avocatul general a arătat în concluzii, autorităţile fiscale naţionale nu
sunt supuse unei obligaţii generale de a oferi un acces integral la dosarul de
care dispun şi nici de a comunica din oficiu documentele şi informaţiile care
stau la baza deciziei preconizate.
În cadrul unei
proceduri de inspecţie fiscală, prin care se urmăreşte să se verifice dacă
contribuabilii s-au conformat obligaţiilor lor în materie, este astfel legitim
să se aştepte ca aceştia să solicite accesul la aceste documente şi informaţii
pentru ca, eventual, să furnizeze explicaţii sau să îşi susţină motivele faţă
de punctul de vedere al administraţiei fiscale.
Respectarea
efectivă a dreptului la apărare impune însă să existe o posibilitate reală de
acces la respectivele documente şi informaţii, cu excepţia cazului în care
obiective de interes general justifică restrângerea acestui acces.
Astfel, potrivit
unei jurisprudenţe constante a Curţii, principiul general al dreptului Uniunii
al respectării dreptului la apărare nu constituie o prerogativă absolută, ci
poate presupune restricţii, cu condiţia ca acestea să răspundă efectiv unor
obiective de interes general urmărite prin măsura în cauză şi să nu constituie,
în raport cu obiectivul urmărit, o intervenţie disproporţionată şi intolerabilă
care ar aduce atingere substanţei înseşi a drepturilor astfel garantate (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2013, Texdata Software, C-418/11, precum şi Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics şi Datema Hellmann Worldwide Logistics, C-129/13
şi C-130/13).
În această
privinţă, în cadrul unei proceduri de inspecţie fiscală şi de stabilire a bazei
de impunere a TVA-ului, asemenea restricţii, consacrate de reglementarea
naţională, pot viza printre altele protecţia cerinţelor de confidenţialitate
sau de secret profesional, cărora accesul la anumite informaţii şi documente le
poate aduce atingere.
Pentru a afla dacă în speţă sunt respectate aceste cerinţe care decurg din principiul efectivităţii, se impune aprecierea nu numai a conţinutul normelor procedurale naţionale relevante, ci şi a aplicării lor concrete. Sarcina acestei aprecieri revine instanţei de trimitere.
Pentru a afla dacă în speţă sunt respectate aceste cerinţe care decurg din principiul efectivităţii, se impune aprecierea nu numai a conţinutul normelor procedurale naţionale relevante, ci şi a aplicării lor concrete. Sarcina acestei aprecieri revine instanţei de trimitere.