Prin Hotărârea
din 28 februarie 2018 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a şaptea),
pronunţată în cauza C-289/17, în procedura Collect
Inkasso OÜ, ITM Inkasso OÜ, Bigbank AS împotriva Rain Aint, Lauri Palm, Raiko
Oikimus, Egle Noor, Artjom Konjarov, Curtea a declarat că:
„Articolul
17 lit. (a) şi art. 18 alin. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea
unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate trebuie
interpretate în sensul că o hotărâre judecătorească pronunţată fără ca
debitorul să fi fost informat în legătură cu adresa instanţei căreia îi trebuie
adresat răspunsul, în faţa căreia trebuie să se prezinte sau, dacă este cazul,
la care poate fi introdusă o cale de atac împotriva acestei hotărâri nu poate
fi certificată ca titlu executoriu european”.
Prin cele două
întrebări formulate, care trebuie analizate împreună, instanţa de trimitere a
solicitat, în esenţă, dacă art. 17 lit. a) şi la art. 18 alin. 1 lit. b) din
Regulamentul nr. 805/2004, trebuie interpretate în sensul că o hotărâre
judecătorească pronunţată fără ca debitorul să fi fost informat în legătură cu
adresa instanţei căreia îi trebuie adresat răspunsul, în faţa căreia trebuie să
se prezinte sau, dacă este cazul, la care poate fi introdusă o cale de atac
împotriva acestei hotărâri poate fi certificată ca titlu executoriu european.
În litigiul
principal, de fapt mai multe proceduri asemănatoare, instanţa de trimitere a
fost sesizată cu cinci cauze prin care se solicită certificarea ca titlu
executoriu european a unor ordonanţe cuprinzând somaţii de plată. Deşi aceste
cauze se află în stadii diferite ale procedurii, toate se caracterizează prin
faptul că actele de sesizare a instanţei şi ordonanţele pronunţate în urma
procedurilor simplificate de somaţie de plată, deşi au fost notificate
debitorilor, nu menţionează adresa instanţei competente să judece aceste
proceduri sau să examineze o eventuală cale de atac împotriva ordonanţelor
menţionate. Celelalte cerinţe de procedură, în special indicarea denumirii
instituţiei, sunt îndeplinite.
Potrivit
deciziei de trimitere, era cert că debitorii în discuţie în litigiile
principale au rămas inactivi în cursul procedurilor simplificate de somaţie de
plată, astfel încât creanţele deţinute împotriva lor intră în sfera noţiunii
„creanţă necontestată”, în sensul art. 3 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr.
805/2004, şi, ca atare, ar justifica emiterea titlurilor executorii europene
solicitate.
Curtea a
observat că, astfel cum reiese din art. 6 din Regulamentul nr. 805/2004, o
hotărâre privind o creanţă necontestată pronunţată într-un stat membru este
certificată, la cererea adresată în orice moment instanţei de origine, ca titlu
executoriu european în cazul în care se îndeplinesc anumite condiţii. În cazul
unei creanţe necontestate, în sensul art. 3 alin. 1 lit. b) din regulamentul
menţionat, condiţia prevăzută la art. 6 alin. 1 lit. c) din Regulamentul nr.
805/2004 impune ca procedura judiciară din statul membru de origine să fi
respectat anumite standarde minime în materie de procedură, stabilite la art.
12-19, situate în capitolul III din regulament.
În această
privinţă, art. 17 lit. a) din Regulamentul nr. 805/2004 impune ca anumite
elemente, printre care numele şi adresa instituţiei căreia îi trebuie adresat
răspunsul sau, după caz, în faţa căreia trebuie să se prezinte debitorul,
trebuie să reiasă clar din actul de sesizare a instanţei, din actul echivalent,
din orice citaţie în vederea prezentării sau din documentele care le însoţesc.
În scopul de a
remedia eventuala nerespectare a standardelor minime aplicabile procedurilor
privind creanţele necontestate, art. 18 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr.
805/2004 impune ca debitorul să aibă posibilitatea să conteste o hotărâre
privind o creanţă printr-o acţiune care prevede o revizuire completă şi să fie
informat în mod corespunzător în hotărâre sau într-un document însoţitor cu
privire la cerinţele procedurale în acest sens, inclusiv cu privire la numele şi
la adresa instituţiei la care trebuie introdusă calea de atac.
În consecinţă,
reiese din modul de redactare clar a art. 17 lit. a) şi a art. 18 alin. 1 lit. b)
din Regulamentul nr. 805/2004, a căror interpretare este solicitată de instanţa
de trimitere, că indicarea adresei instituţiei vizate debitorului este
obligatorie.
Standardele
minime enunţate în capitolul III din Regulamentul nr. 805/2004 sunt expresia
voinţei legiuitorului Uniunii Europene de a veghea ca procedurile care conduc
la adoptarea unor hotărâri referitoare la o creanţă necontestată să ofere garanţii
suficiente de respectare a dreptului la apărare în statul membru de origine (a
se vedea prin analogie Hotărârea din 9 martie 2017, Zulfikarpašić, C‑484/15, pct. 48 şi jurisprudenţa acolo citată), ţinând
seama de principiul absenţei unui control în această privinţă în statul membru
de executare.
Astfel, după cum
rezultă din jurisprudenţa Curţii, aceste standarde minime, printre care se
numără indicarea adresei instituţiei vizate, urmăresc să garanteze, în
conformitate cu considerentul 12 al Regulamentului nr. 805/2004, ca debitorul să
fie informat, în timp util şi astfel încât să îşi poată pregăti apărarea, pe de
o parte, cu privire la acţiunea în justiţie introdusă împotriva sa, precum şi
cu privire la condiţiile participării sale active la procedură în vederea
contestării creanţei în cauză şi, pe de altă parte, cu privire la consecinţele
neparticipării la aceasta. În cazul special al unei hotărâri pronunţate într‑o
cauză judecată în lipsă, în sensul art. 3 alin. 1 al doilea paragraf lit. b)
din acest regulament, standardele minime de procedură respective urmăresc
astfel să asigure existenţa unor garanţii suficiente privind respectarea
dreptului la apărare (Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi, C‑511/14, punctul 44).
Mai este necesar
să se amintească, astfel cum reiese din art. 17 lit. a) şi din art. 18 alin. 1
lit. b) din Regulamentul nr. 805/2004, că informaţiile necesare potrivit
acestor dispoziţii pot fi transmise pârâtului nu numai prin intermediul unor
acte de procedură sau prin hotărârea judecătorească, ci şi prin documentele
care le însoţesc. În această privinţă, atunci când notifică debitorilor invitaţiile
de a plăti, instanţele din Republica Estonia anexează de obicei la acestea o
scrisoare însoţitoare, redactată pe hârtie cu antet, pe care se află toate
coordonatele instanţei vizate. Or, deşi adresa instanţei competente poate în
principiu să fie adusă astfel efectiv la cunoştinţa debitorului, totuşi, în speţă,
instanţa de trimitere a constatat că adresa pertinentă nu a fost transmisă
debitorilor în discuţie în litigiile principale.
