Prin hotărârea
din 19 decembrie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi),
pronunţată în cauzele conexate C-453/18 şi C-494/18, în procedurile Bondora AS împotriva Carlos V. C. şi XY, Curtea a declarat că:
„Articolul 7
alineatul (2) literele (d) şi (e) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a
unei proceduri europene de somaţie de plată, precum şi articolul 6 alineatul
(1) şi articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5
aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,
astfel cum au fost interpretate de Curte şi citite în lumina articolului 38 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în
sensul că permit unei „instanţe”, în sensul regulamentului menţionat, sesizate
în cadrul unei proceduri europene de somaţie de plată, să solicite creditorului
informaţii suplimentare, referitoare la clauzele din contract invocate în
sprijinul creanţei în cauză, pentru a efectua controlul din oficiu al
caracterului eventual abuziv al acestor clauze şi, în consecinţă, că se opun
unei legislaţii naţionale care declară ca fiind inadmisibile documente
suplimentare furnizate în acest sens“.
Prin intermediul
întrebărilor, instanţele de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă
articolul 7 alin. 2 lit. d) şi e) din Regulamentul nr. 1896/2006, precum şi art.
6 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Directiva 93/13, astfel cum au fost
interpretate de Curte şi citite în lumina articolului 38 din cartă, trebuie
interpretate în sensul că permit unei „instanţe”, în sensul regulamentului
menţionat, sesizate în cadrul unei proceduri europene de somaţie de plată, să
solicite creditorului informaţii suplimentare, referitoare la clauzele din
contract invocate în sprijinul creanţei în cauză, pentru a efectua controlul
din oficiu al caracterului eventual abuziv al acestor clauze şi, în consecinţă,
că se opun unei legislaţii naţionale care declară ca fiind inadmisibile
documente suplimentare furnizate în acest sens.
Litigiul
principal din Cauza C-453/18 consta într-o cerere de somaţie europeană de plată
introdusă de Bondora AS împotriva domnului V. C., un consumatior cu care a
încheiat un contract de împrumut în valoare de 755,27 euro.
Apreciind că această
creanţă are la bază un contract de împrumut încheiat între un profesionist şi
un consumator, instanţa de trimitere a solicitat Bondora să furnizeze documente
în sprijinul creanţei, respectiv contractul de împrumut şi valoarea stabilită a
creanţei, pentru a putea verifica eventualul caracter abuziv al clauzelor
contractuale cuprinse în acest contract.
Bondora a
refuzat să furnizeze documentele menţionate, arătând, în primul rând, că în
cazul unei cereri de somaţie europeană de plată, nu este necesară furnizarea
documentelor în sprijinul creanţei menţionate şi, în al doilea rând, că art. 8
şi 12 din Regulamentul nr. 1896/2006 nu fac nicio referire la prezentarea unor
documente pentru emiterea unei somaţii europene de plată.
Instanţa de
trimitere apreciază că o asemenea interpretare a reglementării, citată la
punctul anterior, poate ridica dificultăţi în ipoteza în care creanţa
solicitată se întemeiază pe un contract încheiat cu consumatorii. Astfel,
instituţia creditoare, conform prevederilor art. 815 alin. 4 din LEC, nu depune
împreună cu cererea de somaţie europeană de plată documentele necesare pentru
aprecierea eventualului caracter abuziv al unei clauze care constituie temeiul
cererii sau care a dat naştere sumei solicitate. Or, această instanţă
subliniază că articolul 815 alineatul 4 din LEC, în versiunea aplicabilă
situaţiei de fapt, a transpus în dreptul spaniol jurisprudenţa Curţii
referitoare la Directiva 93/13, în special Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10),
şi Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger
şi Radlingerová (C‑377/14), pentru ca instanţa spaniolă să poată examina din
oficiu caracterul pretins abuziv al clauzelor contractuale din care provin
creanţele.
În aceste
condiţii, Juzgado de Primera Instancia n°
11 de Vigo (Tribunalul de Primă Instanţă nr. 11 din Vigo, Spania) a hotărât
să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebări preliminare.
Litigiul
principal din Cauza C‑494/18 consta într-o cerere de somaţie europeană de plată
introdusă tot de Bondora, care a încheiat un contract de împrumut în valoare de
1 818,66 euro cu XY. La 17 mai 2018, Bondora a introdus în faţa instanţei de
trimitere o cerere de somaţie europeană de plată împotriva acestuia.
În formularul
tip A din anexa I la Regulamentul nr. 1896/2006, Bondora a precizat că XY era
un consumator şi că ea dispunea de contractul de împrumut pe care se întemeiau
această cerere şi valoarea stabilită a creanţei.
Constatând
calitatea de consumator a uneia dintre părţi, instanţa de trimitere a solicitat
Bondora să completeze pct. 11 din acest formular tip A, intitulat „Declaraţii
şi informaţii suplimentare”, indicând defalcarea creanţei în cauză, precum şi
clauzele contractului în sprijinul acestei creanţe.
Bondora a
refuzat să furnizeze informaţiile menţionate, susţinând că, în temeiul art. 7
alin. 2 din Regulamentul nr. 1896/2006, ea nu era obligată să indice mai multe
elemente de probă în sprijinul creanţei. Astfel, în conformitate cu a douăzeci
şi treia dispoziţie finală pct. 2 din LEC, în cazul unei cereri de somaţie
europeană de plată, nu ar fi necesară prezentarea unor documente în sprijinul
acestei creanţe. Această societate a arătat de asemenea că alte instanţe
admiseseră deja astfel de cereri de somaţie de plată, fără să i se fi solicitat
să îndeplinească alte cerinţe.
Instanţa de
trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 1896/2006
în raport cu protecţia consumatorilor şi cu jurisprudenţa Curţii. În aceste
condiţii, Juzgado de Primera Instancia n°
20 de Barcelona (Tribunalul de Primă Instanţă nr. 20 din Barcelona, Spania)
a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebările preliminare.
Cu titlu preliminar,
Curtea a arătat că, în temeiul art. 2 alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006,
acesta se aplică în litigiile transfrontaliere. Potrivit art. 3 alin. 1 din
regulamentul menţionat, un litigiu este transfrontalier atunci când cel puţin
una dintre părţi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într‑un
stat membru, altul decât statul membru al instanţei sesizate. În speţă, sub
rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanţele de trimitere, din
elementele dosarului prezentat Curţii reiese că Bondora este o societate al
cărei sediu social se află în Estonia. Prin urmare, este aplicabil Regulamentul
nr. 1896/2006.
Curtea a reţinut
că, aşa cum reiese din art. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006 coroborat cu
considerentele (9) şi (29) ale acestui regulament, obiectul acestuia este acela
de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile în cauzele
transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate prin
instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată.
Tocmai pentru a
garanta obiectivul rapidităţii şi al uniformităţii procedurii, cererea de somaţie
este introdusă prin intermediul formularului tip A din anexa I la Regulamentul
nr. 1896/2006, cu elemente prestabilite care trebuie să figureze în această
cerere, cum ar fi cauza acţiunii, inclusiv descrierea circumstanţelor invocate
ca temei al creanţei şi, după caz, a dobânzilor cerute, precum şi o descriere a
elementelor de probă în sprijinul creanţei.
În temeiul art.
8 din acelaşi regulament, instanţa sesizată cu cererea de somaţie europeană de
plată examinează, în cel mai scurt termen şi bazându-se pe formularul tip A menţionat,
dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate, printre altele, la art. 7 din
Regulamentul nr. 1896/2006 şi dacă cererea apare a fi întemeiată. În acest caz,
ea emite somaţia europeană de plată, în conformitate cu art. 12 din
regulamentul menţionat. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 7,
potrivit art. 9 alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006, ea dă reclamantului
posibilitatea să completeze sau să rectifice cererea, utilizând formularul tip
B din anexa II.
În al doilea
rând, trebuie să se stabilească dacă, în cadrul unei astfel de proceduri
europene de somaţie de plată, instanţa sesizată cu cererea de somaţie menţionată
se supune cerinţelor prevăzute la art. 6 alin. 1 şi la art. 7 alin. 1 din
Directiva 93/13. În această privinţă, Curtea a amintit, primo, că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se
bazează pe ideea că un consumator se găseşte într‑o situaţie de inferioritate faţă de
un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul
de informare, situaţie care îl conduce la aderarea la condiţiile redactate în
prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului
acestora (Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť,
C‑470/12,
pct. 39 şi jurisprudenţa acolo citată). În plus, art. 38 din cartă prevede că
politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor.
Acest imperativ este valabil pentru punerea în aplicare a Directivei 93/13
(Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť,
C‑470/12,
pct. 52). Secundo, potrivit art. 6
alin. 1 din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive
utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist,
în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator. Tertio, date fiind natura şi importanţa
interesului public pe care îl constituie protecţia consumatorilor, Directiva
93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din art. 7 alin. 1 din aceasta
coroborat cu al douăzeci şi patrulea considerent al său, să prevadă mijloace
adecvate şi eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesionişti (Hotărârea
din 13 septembrie 2018, Profi Credit
Polska, C-176/17, pct. 40 şi jurisprudenţa acolo citată).
Curtea a
declarat anterior că art. 7 alin. 1 din Directiva 93/13 se opune unei
reglementări naţionale care permite emiterea unei ordonanţe de plată, în cazul
în care instanţa sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată nu
dispune de competenţa de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv
al clauzelor acestui contract, în măsura în care modalităţile de exercitare a
dreptului de a formula opoziţie la o astfel de ordonanţă nu permit să se
asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă
(a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C-176/17, pct. 71, şi
Ordonanţa din 28 noiembrie 2018, PKO Bank
Polski, C-632/17, pct. 49). Curtea a reţinut că o instanţă sesizată cu o
cerere de emitere a unei ordonanţe de plată trebuie să stabilească dacă
modalităţile procedurii de opoziţie prevăzute de dreptul naţional nu generează
un risc care nu este neglijabil ca consumatorii implicaţi să nu formuleze opoziţia
necesară. Aceste cerinţe se impun şi atunci când o „instanţă”, în sensul
Regulamentului nr. 1896/2006, este sesizată cu o cerere de somaţie europeană de
plată, în sensul regulamentului menţionat.
Curtea a constatat
că, deşi art. 7 alin. 2 din Regulamentul nr. 1896/2006 reglementează în mod
exhaustiv condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somaţie
europeană de plată (Hotărârea din 13 decembrie 2012, Szyrocka, C-215/11, pct. 32), nu este mai puţin adevărat că
reclamantul trebuie de asemenea să utilizeze formularul tip A din anexa I la
acest regulament, în scopul introducerii unei asemenea cereri de somaţie, în
conformitate cu art. 7 alin. 1 din regulamentul menţionat. Or, pe de o parte,
din cuprinsul punctului 10 din formularului tip A rezultă că reclamantul are
posibilitatea să indice şi să descrie tipul de elemente de probă disponibile,
inclusiv înscrisuri, şi, pe de altă parte, din cuprinsul punctului 11 din acest
formular rezultă că pot fi adăugate informaţii suplimentare la cele cerute în
mod expres la punctele precedente ale formularului menţionat, astfel încât el
să permită furnizarea unor informaţii suplimentare referitoare la clauzele
invocate în sprijinul creanţei, constând, printre altele, în reproducerea
întregului contract sau în prezentarea unei copii a acestuia. În plus, art. 9
alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006 prevede că instanţa sesizată cu cererea
menţionată dispune de posibilitatea de a solicita creditorului să completeze
sau să rectifice informaţiile furnizate în temeiul art. 7 din Regulamentul nr.
1896/2006, utilizând formularul tip B din anexa II la acest regulament. Rezultă
că instanţa sesizată trebuie să aibă posibilitatea să ceară creditorului, în temeiul
art. 7 alin. 1 şi al art. 9 alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006, informaţii
suplimentare referitoare la clauzele invocate în sprijinul creanţei sale,
precum reproducerea întregului contract sau prezentarea unei copii a acestuia,
pentru a putea examina caracterul eventual abuziv al acestor clauze, în
conformitate cu art. 6 alin. 1 şi cu art. 7 alin. 1 din Directiva 93/13 (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Catlin Europe, C-21/17, pct. 44 şi 50).
Trebuie
subliniat de asemenea că împrejurarea că o instanţă naţională solicită
reclamantului să prezinte conţinutul documentului sau al documentelor care
servesc drept bază pentru cererea sa ţine doar de cadrul probatoriu al
procesului, întrucât o asemenea solicitare urmăreşte doar să verifice
temeinicia cererii, astfel încât ea nu contravine principiului disponibilităţii
(a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska, C-419/18 şi C-483/18, pct. 68).
În consecinţă,
art. 7 alin. 2 lit. d) şi e) din Regulamentul nr. 1896/2006 coroborat cu art. 6
alin. 1 şi cu art. 7 alin. 1 din Directiva 93/13, astfel cum au fost
interpretate de Curte şi citite în lumina articolului 38 din cartă, se opune
unei reglementări naţionale care declară inadmisibile documente suplimentare faţă
de formularul tip A din anexa I la Regulamentul nr. 1896/2006, precum o copie a
contractului în cauză.
