Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (VII)

Prin hotărârea din 19 decembrie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauzele conexate C-453/18 şi C-494/18, în procedurile Bondora AS împotriva Carlos V. C. şi XY, Curtea a declarat că:

„Articolul 7 alineatul (2) literele (d) şi (e) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, precum şi articolul 6 alineatul (1) şi articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel cum au fost interpretate de Curte şi citite în lumina articolului 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că permit unei „instanţe”, în sensul regulamentului menţionat, sesizate în cadrul unei proceduri europene de somaţie de plată, să solicite creditorului informaţii suplimentare, referitoare la clauzele din contract invocate în sprijinul creanţei în cauză, pentru a efectua controlul din oficiu al caracterului eventual abuziv al acestor clauze şi, în consecinţă, că se opun unei legislaţii naţionale care declară ca fiind inadmisibile documente suplimentare furnizate în acest sens“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de titlu executoriu european pentru creanţele necontestate (VII)

Prin Hotărârea din 27 iunie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a şasea), pronunţată în cauza C-518/18, în procedura RD împotriva SC, Curtea a declarat că:

„Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanţă nu poate să obţină adresa pârâtei, acesta nu permite să se certifice ca titlu executoriu european o hotărâre judecătorească privind o creanţă, pronunţată în urma unei şedinţe de judecată la care nu s-au prezentat nici pârâta, nici curatorul desemnat în vederea procedurii”.

Prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă Regulamentul nr. 805/2004 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanţă nu poate să obţină adresa pârâtei, acesta permite să se certifice ca titlu executoriu european o hotărâre judecătorească privind o creanţă, pronunţată în urma unei şedinţe de judecată la care nu s-au prezentat nici pârâta, nici curatorul desemnat în vederea procedurii.

Ratione temporis în contenciosul administrativ

Prin sentinţa civilă nr. 17 din 11 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. 1214/33/2015 al Curţii de Apel Cluj, Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Cluj-Napoca şi Tribunalul Cluj în sensul că a fost stabilită în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca competenţa materială de judecare a acţiunii reclamanţilor.

Noua procedură de declinare a competenţei la momentul regularizării cererii

În Monitorul Oficial, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, a fost publicată Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, care prevede la Art. I pct. 4 şi 5 următoarele:

- 4. La articolul 200 (din Noul cod de procedură civilă), alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: „ Art. 200. - (1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.”

- 5. La articolul 200, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1¹), cu următorul cuprins: „(1¹) În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare”.
Textele instituie o procedură de verificare a competenţei la momentul regularizării cererii, nu în faza judiciară a acesteia, respectiv la termenul de judecată. Invocarea necompetenţei în cursul judecăţii rămâne în continuare regula, iar noile prevederi reprezintă o excepţie de la această regulă, urmând ca ele să fie interpretate, ca orice excepţie de la regulă, restrictiv – exceptio este strictissime interpretationis.

Prin urmare, trimiterea dosarului, prin încheiere dată fără citarea părţilor, poate fi dispusă numai când în urma verificării competenţei în baza art. 200 alin. 1 teza I (nou introdusă) NCPC, completul ajunge la două concluzii: nu este competent în judecarea cererii; competenţa revine instanţei sesizate din care face parte, dar completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente, nu sieşi. Dacă aceste două ipoteze sunt cumulativ întrunite, se procedează la trimiterea dosarului prin încheierea prevăzută de art. 200 alin. 1¹ fraza I NCPC. În toate celelalte cazuri, declinarea competenţei va fi dispusă la primul termen de judecată, în condiţii de contradictorialitate şi prin hotărâre. Mai rămâne de rezolvat problema art. 200 alin. 1¹ fraza II NCPC, potrivit căreia dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare. Acest text se aplică completului la care cauza a fost trimisă prin încheiere, care va proceda la rândul său la verificarea competenţei şi va proceda fie la judecarea cauzei, fie la declinarea competenţei înspre o a treia instanţă, fie la declinarea competenţei înapoi către instanţa de trimitere, situaţie în care va constata ivit conflictul de competenţă.

Câteva observaţii privind nulitatea recursului redactat fără asistarea/reprezentarea prin avocat sau consilier juridic, făcute într-o decizie recentă

Prin decizia civilă nr. 1904 din 28 februarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 10434/117/2013 al Curţii de Apel Cluj, a fost anulat recursul declarat de către intervenienta accesorie Asociaţia X.

Curtea a reţinut că potrivit alin. 2 al articolului 84 din Noul cod de procedură civilă (în continuare, NCPC) (articol intitulat „Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice”), la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii. 

Legile la care trimite textul normativ, în privinţa condiţiilor asistării/reprezentării, sunt: pentru avocaţi, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; pentru consilieri juridici, Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

La rândul său, art. 486 NCPC („Cererea de recurs”) prevede mai multe menţiuni pe care cererea de recurs trebuie să le cuprindă, printre care: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea (art. 486 alin. 1 lit. a)); semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. 2 NCPC („partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic (art. 486 alin. 1 lit. e)).

Ambele menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. 3 NCPC, sub rezerva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 82 alin. 1 NCPC (acordarea unui termen scurt pentru acoperirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant) şi ale art. 87 alin. 2 NCPC (avocatul care a asistat sau reprezentat partea la judecarea procesului care poate face, fără mandat, actele pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, totodată, introduce orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate).

După cum a rezultat din Certificatul de înscriere nr. 96/2013 eliberat de Judecătoria Cluj-Napoca, anexat răspunsului la întâmpinare, Asociaţia X este persoană juridică fără scop patrimonial, înscrisă în registrul special al Judecătoriei Cluj-Napoca. În consecinţă, Curtea a reţinut că, în raport cu textele legale deja examinate, exista obligaţia ca la redactarea cererii şi a motivelor de recurs reprezentantul legal să fie asistat de consilier juridic iar cererea să conţină numele şi prenumele consilierului juridic care a întocmit-o, sau aceste operaţiuni să fi fost efectuate de avocat; în ambele situaţii, semnătura avocatului sau consilierului juridic trebuia să se regăsească pe cererea de recurs.

Recurenta Asociaţia X a susţinut, în apărare faţă de excepţia nulităţii, că recursul este introdus sub semnătura unui avocat, astfel încât nu ar fi aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 486 alin. 3 NCPC. În acest sens, a arătat că recursul declarat este semnat de mandatarul său, d-nul Y, în calitate de preşedinte, care, potrivit prevederilor art. 15 din Statut, reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţii.

În opinia recurentei, calitatea de licenţiat în drept, respectiv avocat, a reprezentantul său legal, atrage incidenţa prevederilor art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC - referitor la dreptul la apărare – potrivit cărora „cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”.

Curtea a considerat că art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC nu consacră o excepţie de la regimul juridic configurat de art. 486 şi 84 NCPC, aşa cum pare să sugereze recurenta, ci, dimpotrivă, instituie un principiu general care este concretizat în materie de recurs de dispoziţiile amintite, fără să existe între acest principiu general şi dispoziţiile particulare în materie de recurs, vreo diferenţă de esenţă. În mod unitar, toate aceste texte se referă la necesitatea ca redactarea, întocmirea, cererii de recurs să fie realizată prin avocat sau consilier juridic, acţionând în condiţiile legilor care le reglementează acestora profesia, respectiv Legea nr. 51/1995 şi Legea nr. 514/2003. Din această perspectivă, Curtea a observat că are calitatea de avocat reprezentantul legal, nu cel convenţional impus de prevederile legale, iar reprezentantul legal nu putea acţiona conform prevederilor Legii nr. 51/1995 deoarece art. 28 lit. a) din acest act normativ prevede că este suspendată calitatea de avocat în caz de incompatibilitate, pe durata existenţei stării respective. Potrivit extrasului de pe site-ul Baroului Cluj, anexat răspunsului la întâmpinare formulat de Asociaţia X, la secţiunea avocaţi incompatibili se găseşte şi preşedintele asociaţiei, calitatea sa de avocat fiind, aşadar, suspendată.
Curtea a mai remarcat că recurenta s-a referit la preşedintele asociaţiei ca la un mandatar, probabil pentru a-şi argumenta susţinerea privind aplicabilitatea art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC, însă acest text se referă nu la orice mandatar, ci la mandatarul părţii care este soţ sau rudă cu partea, fiind deci vorba despre ipoteza părţii persoană fizică, ceea ce nu a fost cazul în speţă. Ca atare, recursul asociaţiei a fost considerat nul.

Două observaţii referitoare la pronunţarea hotărârii conform Noului cod de procedură civilă

În cadrul întâlnirii profesionale din trimestrul al IV-lea al anului 2013 de la Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, de la finele anului trecut, a fost discutată o solicitare pentru consultare venită din partea unei alte curţi de apel (Ploieşti), ocazie cu care toţi judecătorii secţiei au împărtăşit prima opinie avansată în materialul acelei curţi de apel, respectiv că nu este necesară înregistrarea pronunţării minutei în situaţia în care lipsesc părţile. Mai mult decât atât, s-a considerat că înregistrarea pronunţării hotărârii nici nu ar fi legal obligatorie, iar în consecinţă, judecătorul nu ar putea dispune înregistrarea pronunţării hotărârii, măsura nefiind prevăzută de lege.

Precizez că potrivit art. 231 alin. 2 fraza I din Noul cod de procedură civilă, instanţa va înregistra şedinţa de judecată. O atare obligaţie nu exista sub imperiul vechiului cod de procedură civilă, însă începând cu 1 iulie 2013 a expirat amânarea intrării în vigoare a art. 13 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevede, în esenţă, acelaşi lucru.

La curtea de apel care ne-a solicitat se conturaseră două opinii. În prima dintre acestea, exprimată atât de magistraţii din cadrul Secţiei I civilă cât şi de o parte a judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, s-a apreciat faptul că nu este necesară înregistrarea pronunţării în situaţia în care lipsesc părţile, având în vedere că se efectuează transcrierea minutei în sistem informatizat, iar publicitatea pronunţării în şedinţă publică înseamnă a asigura părţilor acces la soluţia pronunţată, incluzând posibilitatea părţilor de a accesa portalul instanţelor de judecată sau de a afla soluţia telefonic sau prin prezentarea la arhiva instanţei. De asemenea, s-a apreciat că prin anunţarea orei la care se va efectua pronunţarea, se acordă posibilitatea părţilor de a fi prezente la pronunţarea soluţiei.

Condiţia publicităţii se realizează, în opinia acestor judecători, numai în prezenţa cel puţin a unei părţi în sala de judecată la momentul efectuării pronunţării şi înregistrării acesteia în sistem informatizat; în caz contrar, o atare procedură apare ca fiind lipsită de conţinut.

În situaţia în care nici o parte nu este prezentă la pronunţări, s-a apreciat ca fiind oportună întocmirea, în caietul grefierului, a unui proces verbal, semnat de către preşedintele completului de judecată şi de către grefierul de şedinţă, în care să se menţioneze ora la care s-a terminat deliberarea, precum şi faptul că la ora respectivă părţile nu au fost prezente la pronunţări.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat faptul că înregistrarea pronunţării trebuie să se facă inclusiv în lipsa părţilor. În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 402 din Noul cod de procedură civilă, sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. 2 din cod, hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedintele sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.

Am rezumat oarecum cele două puncte de vedere ale curţii de apel solicitante. Este incredibil cum pot judecătorii să legifereze continuu, inventând proceduri, forme şi procese verbale care nu există nicăieri şi pe care publicul nu are cum să le cunoască, pe pretexte de “oportunitate”, scopul legii etc.

După cum am arătat, noi am considerat că nu este necesară înregistrarea pronunţării hotărârii; înregistrarea nici nu ar fi posibilă, nefiind prevăzută de lege. Într-adevăr, potrivit art. 231 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa va înregistra şedinţele de judecată. Or, prin şedinţă de judecată se înţelege activitatea desfăşurată de instanţă de la momentul deschiderii şedinţei (începerea desfăşurării procesului în camera de consiliu – art. 213 C. pr. civ.) până la momentul închiderii dezbaterilor în fond (art. 394 C. pr. civ.), respectiv Capitolul II al Cărţii a II-a din cod („Procedura contencioasă”), intitulat chiar astfel „Judecata”. Pronunţarea hotărârii nu intră în sfera de aplicare a noţiunii de judecată sau şedinţă de judecată. Delimitarea temporală a fazei judecăţii prezintă importanţă şi sub alte aspecte. Bunăoară, judecătorul este incompatibil de a judeca (art. 42 NCPC); incomptibilitatea nu se referă astfel la activităţile care se situează în afara sferei judecăţii, anterior delimitată, prevăzute de articole care nu fac parte din cuprinsul Capitolului II, respectiv: art. 200 Verificarea cererii şi regularizarea acesteia, art. 201 Fixarea primului termen de judecată, art. 203 Măsuri pentru pregătirea judecăţii.
O altă noutate referitoare la pronunţarea hotărârii este cea prevăzută de art. 396 alin. 2 NCPC, care arată că preşedintele completului „poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei”, în cazul îndeplinirii unor condiţii: pronunţarea hotărârii să fie amânată (pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, fără posibilitate de pronunţare anterioară termenului precis indicat); să se fi stabilit că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei; stabilirea modalităţii de pronunţare să fi avut loc odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea. Motivele care pot determina stabilirea unei astfel de modalităţi de pronunţare nu sunt prevăzute de lege, astfel încât ele se apreciază de la caz la caz. Personal, am pronunţat astfel o singură hotărâre până în prezent în cauze în primă instanţă (în care şedinţa de judecată fusese nepublică, era un interes exagerat pentru soluţie din partea mass media) şi una în recurs.