Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (VII)

Prin hotărârea din 19 decembrie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauzele conexate C-453/18 şi C-494/18, în procedurile Bondora AS împotriva Carlos V. C. şi XY, Curtea a declarat că:

„Articolul 7 alineatul (2) literele (d) şi (e) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, precum şi articolul 6 alineatul (1) şi articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel cum au fost interpretate de Curte şi citite în lumina articolului 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că permit unei „instanţe”, în sensul regulamentului menţionat, sesizate în cadrul unei proceduri europene de somaţie de plată, să solicite creditorului informaţii suplimentare, referitoare la clauzele din contract invocate în sprijinul creanţei în cauză, pentru a efectua controlul din oficiu al caracterului eventual abuziv al acestor clauze şi, în consecinţă, că se opun unei legislaţii naţionale care declară ca fiind inadmisibile documente suplimentare furnizate în acest sens“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de titlu executoriu european pentru creanţele necontestate (VII)

Prin Hotărârea din 27 iunie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a şasea), pronunţată în cauza C-518/18, în procedura RD împotriva SC, Curtea a declarat că:

„Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanţă nu poate să obţină adresa pârâtei, acesta nu permite să se certifice ca titlu executoriu european o hotărâre judecătorească privind o creanţă, pronunţată în urma unei şedinţe de judecată la care nu s-au prezentat nici pârâta, nici curatorul desemnat în vederea procedurii”.

Prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să se stabilească dacă Regulamentul nr. 805/2004 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanţă nu poate să obţină adresa pârâtei, acesta permite să se certifice ca titlu executoriu european o hotărâre judecătorească privind o creanţă, pronunţată în urma unei şedinţe de judecată la care nu s-au prezentat nici pârâta, nici curatorul desemnat în vederea procedurii.

Despre conflictul de interese

Potrivit Codului model de conduită al oficialilor publici, anexă la Recomandarea CE nr. R (2000) 10 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei către statele membre cu privire la codurile de conduită ale oficialilor publici (adoptată de Comitetul de Miniştri la cea de-a 106-a sesiune la 11 mai 2000) toţi oficialii publici au obligaţia de a se conforma prevederilor codului (art. 2 alin. 3). Oficialii publicii sunt definiţi de art. 1 alin. 2 ca fiind orice persoană aparţinând de o autoritate sau instituţie publică.

Prin urmare, nu există o limitare anume a problemei conflictului de interese, acesta urmând a avea incidenţă universală, în toate cazurile în care este vorba despre oficiali publici.

Scopul codului, definit de către art. 3, este de a specifica standarde de integritate şi comportament care trebuie respectate de către oficialii publici.

Art. 4 şi art. 5 alin. 2 prevăd că oficialii publici trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în conformitate cu legea şi să fie oneşti, imparţiali, având în vedere numai circumstanţele relevante ale cazului.

Potrivit art. 7, în adoptarea deciziilor, oficialii publici trebuie să acţioneze numai în conformitate cu legea şi imparţial, luând în considerare numai chestiunile relevante.

Art. 6 impune ca oficialii public, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, să nu acţioneze arbitrar în detrimentul unei persoane, iar art. 8 alin. 1 prevede că oficialul public nu trebuie să acţioneze în interes propriu şi trebuie să evite conflictele de interese, reale, potenţiale sau aparente.

Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că oficialul public nu trebuie să obţină avantaje în interes propriu din poziţia pe care o deţine.

Reţinem că în accepţiunea CE conflictul de interese nu trebuie să fie neapărat real, ajungând ca el să fie potenţial sau aparent.

Pe plan intern, art. 721 C. pr. civ. prevede că dispoziţiile codului alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.

Modul clar de redactare a textului indică aplicarea codului în orice altă materie unde nu există dispoziţii contrare, nu doar acolo unde este vorba de o activitate de judecată. Prin urmare, garanţiile pe care codul le conţine (inclusiv cele referitoare la recuzare) sunt universale, în lipsă de prevedere specială.

Potrivit art. 27 C. pr. civ., judecătorul (id est, orice oficial public) poate fi recuzat pentru mai multe motive, mai multe dintre acestea subsumându-se conceptului de interes personal.

După cum prevede art. 34 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000, actele normative trebuie redactate într-un limbaj clar şi precis, care să excludă orice echivoc, iar redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor.

Având în vedere că în Codul de procedură civilă nu este definit interesul, înţelesul trebuind preluat din vorbirea curentă (dicţionarul explicativ al limbii române). În conformitate cu Dex online, interes înseamnă ceea ce convine (cuiva).

Observăm că nici sub acest aspect vocaţia generică a instituţiei conflictului de interese nu este îngrădită.