Prin Hotărârea din 9 septembrie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a şasea), pronunţată în cauzele conexate C-208/20 şi C-256/20, în procedurile “Toplofikatsia Sofia” EAD, “CHEZ Elektro Bulgaria” AD, “Agentsia za control na prosrocheni zadalzhenia” EOOD şi “Toplofikatsia Sofia” EAD, Curtea a declarat că:
“1) Art. 1 alin. 1 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei situaţii în care o instanţă dintr-un stat membru caută adresa, într-un alt stat membru, a unei persoane căreia trebuie să îi fie notificată o hotărâre judecătorească.
Prin întrebarea formulată, cea care vizează regulile de obţinere de probe, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 20 alin. 2 lit. a) TFUE coroborat cu art. 47 alin. 2 din cartă, principiile nediscriminării şi echivalenţei, precum şi art. 1 alin. 1 lit. a) din Regulamentul nr. 1206/2001, trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care, în temeiul reglementării unui stat membru, instanţele acestuia sunt obligate să caute din oficiu adresa, în acest stat membru, a persoanelor cărora trebuie să li se comunice un act judiciar, aceste instanţe sunt de asemenea obligate, atunci când rezultă că o persoană căreia trebuie să îi fie notificată o hotărâre judecătorească are domiciliul într-un alt stat membru, să caute informaţii privind adresa persoanei respective la autorităţile competente ale acestui din urmă stat membru.În privinţa litigiului principal, trebuie remarcat că instanţa de trimitere, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), a fost sesizată cu trei astfel de litigii.
Primul litigiu priveşte o acţiune formulată de Toplofikatsia Sofia în vederea stabilirii existenţei unei creanţe referitoare la furnizarea de energie termică într-un imobil situat în Sofia (Bulgaria) faţă de o persoană fizică, după ce, în cadrul unei proceduri de emitere a unei somaţii de plată împotriva acestei persoane, aceasta din urmă nu a fost găsită la adresa indicată în cererea introductivă. Cercetările efectuate de această instanţă au confirmat că adresa respectivă era adresa sa permanentă şi actuală, astfel cum a fost înregistrată în registrul naţional al populaţiei. Cu toate acestea, potrivit unui vecin, persoana menţionată trăieşte în Franţa de şapte ani.
În al doilea litigiu, instanţa menţionată a emis, la cererea CHEZ Elektro Bulgaria, un furnizor de energie electrică, o somaţie de plată împotriva unei persoane fizice pentru facturi neachitate referitoare la furnizarea de energie electrică într-un imobil situat în Sofia şi a dispus ca aceasta să îi fie comunicată la adresa indicată de CHEZ Elektro Bulgaria, care corespunde adresei permanente şi actuale a acestei persoane, astfel cum figurează în registrul naţional al populaţiei. Cu toate acestea, a fost imposibil să se găsească persoana menţionată, care, potrivit informaţiilor furnizate de un vecin, trăieşte în Germania de un an.
În al treilea litigiu, instanţa de trimitere a emis, la cererea unei societăţi de recuperare a creanţelor, Agentsia za control na prosrocheni zadalzhenia, o somaţie de plată împotriva unei persoane fizice care nu a rambursat împrumutul său unei instituţii de credit cu sediul în Sofia şi a dispus ca aceasta să îi fie comunicată la adresa indicată de această societate, care corespunde adresei permanente şi actuale a acestei persoane, astfel cum figurează în registrul naţional al populaţiei. Cu toate acestea, a fost imposibil să se găsească persoana menţionată, care, potrivit informaţiilor furnizate de mama sa, trăieşte în Germania de trei ani.
Instanţa de trimitere şi-a pus problema dacă, în acelaşi mod în care, în temeiul dreptului bulgar, este obligată să efectueze verificări din oficiu cu privire la adresa din Bulgaria a persoanelor cărora trebuie să li se comunice un act judiciar, ea este de asemenea obligată să efectueze astfel de verificări la autorităţile competente ale unui alt stat membru, atunci când rezultă că destinatarul unei decizii judiciare precum cele în discuţie în litigiul principal trăieşte în acest din urmă stat membru.
În aceste condiţii, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii mai multe întrebări preliminare, printre care şi dacă art. 20 alin. 2 lit. a) [TFUE] coroborat cu art. 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale, principiul nediscriminării şi principiul echivalenţei măsurilor procedurale în cadrul procedurii judiciare naţionale, precum şi art. 1 [alin. 1] lit. a) din Regulamentul [nr. 1206/2001] trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care, în temeiul reglementării unui stat membru, instanţele acestuia sunt obligate să caute din oficiu adresa, în acest stat membru, a persoanelor cărora trebuie să li se comunice un act judiciar, aceste instanţe sunt de asemenea obligate, atunci când rezultă că o persoană căreia trebuie să îi fie notificată o hotărâre judecătorească are domiciliul într-un alt stat membru, să caute informaţii privind adresa persoanei respective la autorităţile competente ale acestui din urmă stat membru.
Curtea a considerat că, în ceea ce priveşte, în primul rând, interpretarea art. 20 alin. 2 lit. a) TFUE coroborat cu art. 47 alin. 2 din cartă, precum şi a principiilor nediscriminării şi echivalenţei, trebuie amintit de la bun început că, în cadrul procedurii preliminare prevăzute la art.l 267 TFUE, între litigiul cu care este sesizată instanţa de trimitere şi dispoziţiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată trebuie să existe o astfel de legătură încât această interpretare să răspundă unei nevoi obiective pentru hotărârea pe care trebuie să o pronunţe instanţa (Ordonanţa din 20 ianuarie 2021, Bezirkshauptmannschaft Kirchdorf, C-293/20, nepublicată, punctul 23 şi jurisprudenţa acolo citată).
Curtea a mai insistat asupra importanţei menţionării de către instanţa de trimitere a motivelor exacte care au determinat-o să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii şi să considere necesar să adreseze Curţii întrebări preliminare. În acest sens, este indispensabil ca instanţa naţională să ofere, în însăşi decizia de trimitere, un minim de explicaţii cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum şi cu privire la legătura pe care o stabileşte între aceste prevederi şi legislaţia naţională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 16 iulie 2020, Adusbef şi alţii, C-686/18, pct. 37, precum şi jurisprudenţa acolo citată).
Aceste cerinţe privind conţinutul unei cereri de decizie preliminară figurează explicit la art. 94 din Regulamentul de procedură al Curţii, pe care instanţa de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării dintre Curte şi instanţele naţionale instituite la art. 267 TFUE, că îl cunoaşte şi pe care este obligată să îl respecte cu stricteţe. Acestea sunt amintite la pct. 15 din Recomandările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (Hotărârea din 16 iulie 2020, Adusbef şi alţii, C-686/18, pct. 38, precum şi jurisprudenţa acolo citată). Or, în speţă, pe de o parte, nu reiese nicidecum din decizia de trimitere formulată în cauza C-208/20 că litigiile principale prezintă vreo legătură cu art. 20 alin. 2 lit. a) TFUE coroborat cu art. 47 alin. 2 din cartă, precum şi cu principiile nediscriminării şi echivalenţei.
Pe de altă parte, instanţa de trimitere nu a indicat motivele pentru care, în opinia sa, o interpretare a acestor dispoziţii şi a acestor principii ar fi necesară în vederea soluţionării acestor litigii şi nici nu explică legătura pe care o stabileşte între acestea şi reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal. În consecinţă, întrebarea este inadmisibilă în măsura în care priveşte interpretarea dispoziţiilor menţionate şi a principiilor menţionate.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte interpretarea art. 1 alin. 1 lit. a) din Regulamentul nr. 1206/2001, trebuie amintit că, potrivit acestei dispoziţii, acest regulament este aplicabil în materie civilă sau comercială, atunci când instanţa unui stat membru, în conformitate cu dispoziţiile sale legislative, solicită instanţei competente a unui alt stat membru să procedeze la un act de cercetare. Or, căutarea adresei unei persoane căreia trebuie să îi fie notificată o hotărâre judecătorească nu constituie un „act de cercetare”, în sensul dispoziţiei amintite, care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menţionat. În această privinţă, trebuie arătat că, în temeiul art. 4 alin. 1 lit. b) din acelaşi regulament, o asemenea cerere trebuie să indice printre altele numele şi adresa părţilor.
Prin urmare, o cerere a unei instanţe dintr-un stat membru având ca obiect căutarea, într-un alt stat membru, a adresei unei persoane căreia trebuie să îi fie notificată o hotărâre judecătorească nu este guvernată de Regulamentul nr. 1206/2001, astfel încât acesta din urmă nu este aplicabil unei situaţii precum cea în discuţie în litigiul principal.
