Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (X)

Rezultatul referendumului grecesc indică o majoritatea semnificativă în favoarea „nu“, ceea ce semnifică respingerea condiţiilor impuse Atenei pentru noi împrumuturi. Votanţii au fost întrebaţi dacă aprobă propunerile făcute Greciei de Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană în cadrul întrunirii Eurogrupului din 25 iunie (Eurogrupul este o desemnare colectivă a miniştrilor de finanţe ai ţărilor europene care au adoptat euro). Răspunsul covârşitor a fost, aşadar, nu.

Situaţia în care Grecia a fost pusă a fost surprinsă extrem de plastic într-un text recent publicat de Stiglitz pe project-syndicate.org, „Europe’s Attack on Greek Democracy“ („Atacul Europei asupra democraţiei greceşti“), parţial tradus în presa noastră, traducerea unor pasaje în completare aparţinându-mi. Joseph Stiglitz este un economist laureat al Premiului Nobel pentru Economie, profesor universitar la Universitatea Columbia, fost vicepreşedinte şi economist şef al Băncii Mondiale.

„Crescendo-ul în urcare de ceartă şi ostilitate în Europa ar putea părea celor din afară a fi rezultatul inevitabil al unui joc decisiv între Grecia şi creditorii săi. De fapt, liderii europeni încep în sfârşit să dezvăluie adevărata natură a disputei pe datorie aflată în curs de desfăşurare, iar răspunsul nu este mulţumitor: este despre putere şi democraţie mult mai mult decât despre bani şi economie.

Bineînţeles, raţiunile economice din spatele programului pe care “troika” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional) l-a impus forţat Greciei acum cinci ani au fost îngrozitoare, rezultând într-un dclin de 25% a Produsului Intern Brut. Nu mă pot gândi la nicio depresiune, vreodată, care să fi fost atât de deliberată şi să aibă asemenea consecinţe catastrofice: rata şomajului în rândul tinerilor din Grecia, de exemplu, depăşeşte acum 60 la sută.

Este uimitor faptul că Troika a refuzat să accepte responsabilitatea pentru oricare dintre acestea sau să admită cât de proaste au fost previziunile şi modelele sale. Însă ceea ce este şi mai surprinzător este că liderii Europei nici măcar nu au învăţat. Troika încă cere ca Grecia să atingă un surplus bugetar primar de 3,5 la sută din PIB până în anul 2018.

Economişti din jurul lumii au condamnat ţinta de surplus ca fiind punitivă, deoarece este a încerca atingerea sa înseamnă inevitabil o şi mai mare scădere. Chiar şi dacă datoria Greciei este restructurată dincolo de orice imaginabil, ţara va rămâne în depresiune dacă alegătorii de acolo se vor supune ţintei Troikai la referendumul-fulger ce urmează să fie desfăşurat în acest weekend.

În termeni de transformare a unui deficit mare preexistent într-un surplus, puţine ţări au reuşit ceea ce grecii au făcut în ultimii cinci ani. Şi, deşi costul în termeni de suferinţă umană a fost extrem de ridicat, recentele propuneri ale guvernului grec au mers mult în întâmpinarea solicitărilor creditorilor.

Trebuie să fim clari: aproape nimic din cantităţile uriaşe de bani împrumutate Greciei nu au ajuns, de fapt, acolo. Au mers înspre plata creditorilor din sectorul privat – inclusiv bănci germane şi franceze. Grecia nu a primit decât un mizilic, dar a plătit un preţ foarte ridicat pentru a proteja sistemele bancare ale ţărilor respective. FMI şi alţi creditori 'oficiali' nu au nevoie de banii care sunt ceruţi. Banii primiţi ar urma, într-un scenariu uzual, să fie împrumutaţi din nou Greciei. Dar, din nou, nu este vorba despre bani, este vorba despre folosirea de 'termene limită' pentru a obliga Grecia să se supună şi să accepte inacceptabilul - nu doar măsurile de austeritate, ci şi alte politici regresive şi punitive.

De ce face Europa asta? De ce liderii Uniunii Europene se opun referendumului şi refuză chiar şi să extindă cu câteva zile termenul limită de 30 iunie pentru viitoarea plată a Greciei către FMI? Europa nu este doar despre democraţie?

În ianuarie, grecii au votat pentru un guvern orietat înspre încetarea austerităţii. Dacă guvernul îşi îndeplinea întocmai angajamentele electorale, ar fi respins deja propunerea. Dar a vrut să dea grecilor ocazia să reflecteze asupra chestiunii, atât de important pentru viitorul ţării.

Preocuparea pentru legitimitate popular este incompatibilă cu politica eurozonei, care nu a fost niciodată un proiect democratic. Cele mai multe dintre guvernele membre nu caută aprobarea populară pentru renunţarea la suveranitatea monetară proprie în favoarea Băncii Centrale Europene. Când Suedia a făcut-o, suedezii au spus nu. Ei au înţeles că şomajul ar creşte dacă politica monetară a ţării ar fi stabilită de o bancă centrală concentrată exclusiv pe inflaţie (şi că ar exista o atenţie insuficientă cu privire la stabilitatea financiară). Economia ar suferi, deoarece modelul economic de la baza eurozonei a fost stabilit pe relaţii de putere care dezavantajează muncitorii.

Ceea ce vedem acum, la 16 ani după ce zona euro a instituţionalizat acele relaţii, este antiteza democraţiei: mulţi lideri europeni vor să vadă sfârşitul guvernului de stânga al prim-ministrului Alexis Tsipras. În fond, este extrem de inconvenient să ai în Grecia un guvern care este atât de împotriva tuturor tipurilor de politici care au făcut atât de mult să sporească inegalitatea în atât de multe ţări avansate şi care este dedicate restrângerii puterii neîngrădite date de bogăţie. Ei par să creadă că pot în cele din urmă schimba guvernul grec sau să-l forţeze să accepte un acord care contravene mandatului său. Este greu să dai sfaturi grecilor cum să voteze pe 5 iulie. Nici o alternativă - aprobarea sau respingerea termenilor troikăi - nu va fi uşoară, iar amândouă poartă riscuri uriaşe.

Un vot de 'da' ar înseamnă depresiune aproape fără sfârşit. Poate că o ţară secătuită – care şi-a lichidat toate activele şi ai cărei tineri străluciţi au emigrat – ar putea în sfârşit primi iertare de datorie; poate, după ce va fi redusă la nivelul unei economii de venit mediu, Grecia ar primi în final asistenţă din partea Băncii Mondiale. Toate acestea s-ar putea întâmpla în decada următoare sau poate în decada de după aceea.

În contrast, un vot de 'nu' ar deschide cel puţin posibilitatea ca Grecia, cu puternica sa tradiţie democratică, să-şi ia soartă în propiile mâini. Grecii ar putea câştiga oportunitatea de a-şi făuri un viitor care, deşi poate nu atât de prosper precum trecutul, este mult mai dătător de speranţe decât tortură de neconceput a prezentului. Eu ştiu cum aş vota''. Au ştiut şi grecii. Situaţia prezentată în presa vestică şi dinspre negociatorii europeni avea un caracter mai mult de propagandă decât de informare corectă. Nu este vorba despre reducerea cu 1% a pensiilor, este vorba despre faptul că orice bani suplimentari s-ar acorda Greciei nu ar fi, de fapt, pentru greci. Directorul Fondului Monetar Internaţional, Paulo Batista, recunoştea că 90% din împrumuturile au mers la bănci germane şi franceze (mare parte în dobânzi), nu direct la Atena. Mai este vorba şi despre faptul că datoria Greciei nu poate fi rambursată, nici acum, nici vreodată în viitor, aşa că ar mai avea vreun sens rostogolirea acesteia? Similar cu Stiglitz, un alt premiu Nobel pentru economie, Paul Krugman, îndemna şi el înspre votarea „nu“ la referendum. Krugman mai oferea soluţia lichidării datoriilor din zona euro prin inflaţie – este mijlocul tradiţional, în sensul că aşa s-a procedat tot timpul în istorie, nici o datorie publică (mai puţin Anglia în secolul XIX, un caz de mare excepţie) consistentă nu a fost lichidată altfel decât în bani devalorizaţi. În prezent, propunerea nu este una realistă, inflaţia în zona euro nu depinde de voinţa unei singure ţări, iar presiunea companiilor şi consumatorilor pe factorul politic ar fi copleşitoare.

Opţiunile grecilor sunt destul de restrânse, în afară de reîntoarcerea la moneda naţională, şi vom cunoaşte mai mult sub acest aspect după întâlnirea de marţi a consiliului director al Băncii Centrale Europene, care va exprima poziţia băncii – este posibil ca Grecia să pună în circulaţie bonuri de împrumut (în esenţă, o formă de monedă proprie) şi chiar să tipărească euro (elenii au capacitatea tehnică pentru tipărirea bancnotei de 20 euro).