Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de obținere de probe în Uniune (II)

Prin Hotărârea din 6 septembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑170/11, în procedura Maurice Robert Josse Marie Ghislain Lippens, Gilbert Georges Henri Mittler, Jean Paul François Caroline Votron împotriva Hendrikus Cornelis Kortekaas, Kortekaas Entertainment Marketing BV, Kortekaas Pensioen BV, Dirk Robbard De Kat, Johannes Hendrikus Visch, Euphemia Joanna Bökkerink, Laminco GLD N‑A, Ageas NV, fostă Fortis NV, Curtea a declarat că:

„Dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială, în special articolul 1 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretate în sensul că instanța competentă a unui stat membru care dorește să audieze ca martor o parte care are reședința în alt stat membru are posibilitatea, pentru a efectua o astfel de audiere, să citeze această parte în fața sa și să o audieze în conformitate cu dreptul statului membru al instanței respective“.

Comparaţie CJUE/CCR pe marginea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 66/26 februarie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015), cu unanimitate de voturi, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora sunt neconstituționale.

În Salomie şi Oltean statul a câştigat decisiv (II). Chestiunea dreptului de deducere - supliment

În materialul anterior, pe marginea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2015 în cauza Salomie şi Oltean în cauza C‑183/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 28 februarie 2014, primită de Curte la 11 aprilie 2014, în procedura Radu Florin Salomie, Nicolae Vasile Oltean împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj (cauza Salomie şi Oltean), am concluzionat că această jurisprudenţă oferă numai posibilitatea suplinirii condiţiei de formă constând în depunerea unui decont după înregistrarea ca plătitor TVA, binînţeles, ţinând cont de contextul istoric în care această cazuistică a apărut; condiţiile de fond trebuie verificate întotdeauna. Concluzia – trasă pe baza unei lecturi atente, nu întotdeauna efectuate în practică - a avut la bază în special paragraful 59, conclusiv şi rezumativ, în care Curtea a arătat că: „59 În consecinţă, în cazul în care administraţia fiscală dispune de informaţiile necesare pentru a stabili că cerinţele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce priveşte dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiţii suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept“.

Regimul nulităţilor actelor administrative potrivit Noului cod de procedură fiscală

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, iar potrivit art. 353, Noul cod de procedură fiscală intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (X)

Rezultatul referendumului grecesc indică o majoritatea semnificativă în favoarea „nu“, ceea ce semnifică respingerea condiţiilor impuse Atenei pentru noi împrumuturi. Votanţii au fost întrebaţi dacă aprobă propunerile făcute Greciei de Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană în cadrul întrunirii Eurogrupului din 25 iunie (Eurogrupul este o desemnare colectivă a miniştrilor de finanţe ai ţărilor europene care au adoptat euro). Răspunsul covârşitor a fost, aşadar, nu.

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (IX)

Pe lângă analiza factorilor economico-sociali, participanţii la piaţa valutară se folosesc de diverse metode tehnice pentru a obţine o prognoză cât mai fundamentată a cursului valutar. În esenţă, se utilizează o serie de reguli matematice şi statistice, studiindu-se evoluţia trecută a cursului valutar pentru a o modela statistic şi pentru a o extrapola în viitor în scopul aproximării evoluţiei ulterioare a acestui curs. Problema a fost că de aici până la utilizarea modelelor matematice (mult uşurată de evoluţiile din domeniul tehnologiei informaţiei) nu doar pentru prognoză, ci chiar pentru tranzacţionare, a fost doar un pas mic, previzibil şi extrem de periculos. Prin urmare, instrumetele matematice transpuse în softuri speciale au pătruns în sfera vânzărillor şi cumpărărilor de valute de pe piaţa Forex, ajungându-se ca o mare parte a pieţei spot să fie creată, de fapt, de algoritmi de tranzacţionare rapidă („high frequency trading“ - HFT). Această metodă constă în utilizarea unei platforme automate de tranzacţionare care utilizează computere puternice pentru a opera un mare număr de ordine de vânzare şi cumpărare la viteze foarte mari – cei care îşi permit metoda sunt puţini: marile bănci, fondurile şi firmele de investiţii.

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (VII)

Cu toate că Statele Unite ale Americii au participat doar limitat la primul război mondial şi au avut costuri şi pagube reduse, spre deosebire de ţările europene, ele nu au fost scutite de fenomene monetare extreme în perioada interbelică. Acestea au fost asociate cu Marea criză dintre 1929-133 (terminologic, economiştii americani – zona unde criza s-a manifestat cel mai caracteristic – folosesc noţiunea de Great Depression), cea mai lungă, profundă şi larg răspândită criză din secolul al XX-lea, vizibilă încă din anul 1928 şi materializată în 29 octombrie 1929 prin prăbuşirea bursei de acţiuni.

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (III)

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a intrat în funcţiune în martie 1979, succedând şarpelui valutar, din care a preluat semnificativ. Toţi cei nouă membrii de atunci ai schemei şarpelui s-au alăturat S.M.E. (dintre care o parte îşi suspendaseră participarea efectivă, nereuşind menţinerea limitelor de fluctuare), participând la noul mecanism al cursului valutar care încorpora, în esenţă, trăsăturile principale ale vechiului şarpe. Şi în acest caz au fost stabilite parităţi pentru fiecare pereche de monede, iar aceste parităţi, odată stabilite, puteau fi schimbate de douăsprezece ori. Acordul prevedea obligativitatea menţinerii cursurilor în limitele a 2,25% (6% în mod excepţional) de fiecare parte a parităţii, o suplimentare a facilităţilor de credit şi menţinerea fondului european de cooperare monetară.

Chestiunea cheltuielilor de judecată în situaţiile în care acţiunea este respinsă ca rămasă fără obiect sau ca lipsită de interes

Potrivit art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă („NCPC”), partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Reglementarea anterioară, respectiv art. 274 alin. 1 C. pr. civ., prevedea că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere (se subînţelege, la cea a părţii câştigătoare), să plătească cheltuielile de judecată (bineînţeles, în favoarea câştigătorului). În afară de cele două precizări (de altfel, destul de evidente şi în textul anterior), singura diferenţă dintre cele două reglementări se regăseşte în sintagma prin care este desemnată ipoteza care atrage incidenţa regulii, „cădere în pretenţii” (vechi), respectiv „pierderea procesului” (nou). Personal consider că este vorba despre acelaşi eveniment pe care legiuitorul îl are în vedere în ambele variante, însă nu îmi propun decât dezlegarea problemei în raport de actuala reglementare. Într-adevăr, dacă arhaismul expresiei cădere în pretenţii ar fi putut pe undeva să obscurizeze modul de funcţionare a unei reguli de procedură, termenii actualmente întrebuinţaţi nu mai au aceeaşi putere mistificatoare.

Legea generală de procedură care completează prevederile de contencios administrativ

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră un întreg capitolul, cel de-al II-lea - intitulat “Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ” (alcătuit din articolele 7-19 din lege) -, chestiunilor de procedură referitoare la contenciosul administrativ. Textele legale se referă atât la rezolvarea pe cale administrativă a cererilor, cât şi la calea judiciară de soluţionare, ambele aspecte fiind însă tratate eliptic, punându-se problema unei legi generale la care dispoziţiile particulare insuficiente să fie raportate.

Sub acest aspect, cele câteva prevederi cu caracter procedural administrativ se completează cu dispoziţiile procedurii dreptului de petiţionare, cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, act normativ având ca obiect, printre altele, şi modul de soluţionare a acestora. Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 defineşte petiţia ca fiind cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite generic autorităţi şi instituţii publice (art. 2 din ordonanţă). Din această perspectivă, petiţia este un termen generic pentru orice cerere adresată autorităţii, inclusiv, în lipsa unor dispoziţii contrare sau completatoare, pentru cererea formulată în cadrul procedurii administrative a procedurii (plângerii) prealabile, reglementată (numai în ceea ce priveşte termenul de introducere, persoana îndrituită şi competenţa de soluţionare administrativă, nu şi pentru chestiunile de formă şi de mecanism de rezolvare) de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În privinţa dispoziţiilor de procedură judiciară, problema raportării la o lege generală este rezolvată de art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 în sensul că dreptul comun (procedural) este Codul de procedură civilă: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”. În acelaşi sens, Noul cod de procedură civilă prevede la art. 2 „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă”, că dispoziţiile sale constituie procedura de drept comun în materie civilă, însă se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

Seminar internaţional pe chestiuni de mediere la Opera Plaza

În perioada 30 iunie – 3 iulie 2014, s-a desfăşurat în Sala Cristal a hotelului Opera Plaza din Cluj-Napoca, seminarul internaţional „Judicial Intercultural Communication in Family Mediation” organizat de Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Regional Sofia, Tribunalul din Rijeka, asociaţia Differenza Donna Italia. La seminar au participat judecători de la instanţele menţionate, precum şi mediatori.

Potrivit judecătorului Sergiu-Leon Rus de la Curtea de Apel Cluj, unul dintre participanţi, temele abordate au constat în chestiuni generale privind medierea, rolul medierii în litigiile de familie, aspectele transfrontaliere ale medierii, cu accent special pe Directiva 2008/52/EC privind unele aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială.

Proiectul a fost implementat de Curtea de Apel Craiova împreună cu 5 parteneri: Curtea de Apel Cluj (România), Curtea de Apel Timişoara (România), Tribunalul regional din Rijeka (Croaţia), Tribunalul din Sofia (Bulgaria) şi Asociaţia Differenza Donna în colaborare cu Tribunalul din Roma (Italia).

http://www.bzc.ro/seminar-international-pe-chestiuni-de-mediere-la-opera-plaza-18670

Critica unei anume jurisprudenţe existente la Curtea de Apel Cluj în materia taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule

În practica majoritară a Curţii de Apel Cluj s-a înrădăcinat o discutabilă orientare pe marginea dispoziţiilor din Legea nr. 9 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012 şi ieşită din vigoare prin abrogarea ei de către art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 119 din 4 martie 2013) începând cu data de 15 martie 2013, data intrării în vigoare a acestei ordonanţe (art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013).

Pe durata în care actul normativ respectiv a fost în vigoare a existat o suspendare - până la 1 ianuarie 2013 - a unor prevederi conţinute, realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum şi pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012, intrată în vigoare la data publicării, respectiv 31 ianuarie 2012). Pe perioada suspendării textelor vizate se realiza practic o replică a situaţiei juridice din cazul taxei pe poluare, mai puţin eventualele diferenţe de nivel a taxelor.

Prin urmare, în existenţa Legii nr. 9/2012 se pot distinge trei perioade temporale: 13 ianuarie 2012 - 30 ianuarie 2012 (I), 31 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012 (II), 1 ianuarie 2013 - 14 martie 2013 (III). Perioada II rămâne în afara prezentei analize, soluţiile de restituire a taxei pentru emisiile poluante atunci prelevate fiind absolut justificate. Mult mai puţin justificată este însă diferenţierea care se face în practica Curţii de Apel Cluj între perioadele I şi III, intervale în care formele Legii nr. 9/2012 sunt identice, variantele textelor corespunzând întru totul.

Nu am înţeles de unde exact provine inconsecvenţa; nu sunt foarte convins că partizanii ei au sesizat-o pe deplin până la momentul în care am întrebat despre justificarea soluţiei. După tot felul de ezitări s-a degajat un oarecare consens care punea diferenţierea pe seama art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012, potrivit căruia contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin.  (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi şi data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pot solicita restituirea acesteia (art. 2 alin. 1).

Acest text legal stă la baza practicii judiciare diferite pe text de lege identic, în sensul că aderenţii opiniei majoritare consideră că posibilitatea de a solicita restituirea taxei pe care art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 o conferă ajunge constituie temei pentru admiterea acţiunilor pe perioada I; el nu mai există pentru perioada III, astfel încât acţiunile respective ar trebui respinse. Însă:

- temeiul de drept reprezentat de art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 nu se invocă de către părţi în acţiune, nu se pune în discuţia contradictorie a părţilor de către instanţă, motivările nu diferă sub nici un aspect fie că este vorba despre acţiuni, fie că este vorba despre hotărârile judecătoreşti emise în soluţionarea acestora;

- procedura prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 este una administrativă, nu judiciară. În acest sens, art. 2 alin. 2 din ordonanţă prevede fără echivoc că: „sumele prevăzute la alin. (1) se restituie la cererea contribuabilului, adresată organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător, cu excepţia prevederilor art. 124 din respectiva ordonanţă”;

- procedura administrativă prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 nu a fost în prealabil parcursă de reclamant (nici nu se prea verifică în practică dacă procedura cererii de restituire a fost cumva parcursă şi dacă suma nu a fost deja restituită);

- este lipsit de interes pentru reclamant să obţină o hotărâre judecătorească în condiţiile în care există o obligaţie legală de restituire de către stat, care nu a fost încălcată deoarece nici măcar nu s-a solicitat restituirea – acţiunea pe perioada I ar trebui respinsă ca lipsită de interes;
- statul nu poate discrimina între cetăţenii aflaţi în situaţii identice, cum sunt adresanţii Legii nr. 9/2012 din perioadele I şi III. Din această perspectivă, ori se restituie pentru toţi, ori nu se restituie pentru nimeni, iar dacă s-a acceptat restituirea numai pentru cei din perioada I judiciar trebuie restabilită egalitatea de tratament.

Reducerea taxei judiciare de timbru în cazul instituţiilor publice

Printr-o recentă încheiere civilă a şedinţei camerei de consiliu, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de reducere formulată de recurentul Ministerul Educaţiei Naţionale în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru de 100 lei pentru recursul promovat în dosarul nr. 5893/100/2013 al Curţii.

S-a reţinut că prin cererea sa, ca subsidiar al cererii de reexaminare, recurentul Ministerul Educaţiei Naţionale a solicitat ca în cazul în care se respinge cererea de reexaminare, să i se acorde o reducere la taxa judiciară de timbru conform art. 42 alin. 2 şi alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi că, deşi Curtea a apreciat că respectivele dispoziţii se aplică atât persoanelor juridice de drept privat, cât şi persoanelor juridice de drept public, atât timp cât ordonanţa de urgenţă nu face nici o diferenţă, recurentul “nu a făcut nici o dovadă referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, şi că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ activitatea curentă a persoanei juridice”.

Textele pe baza cărora a fost soluţionată cererea se referă numai la persoane juridice; pentru persoanele fizice art. 42 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 prevede că ele pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările şi completările ulterioare. Într-adevăr, în conformitate cu art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 actul normativ este aplicabil în toate cazurile în care se solicită ajutor public judiciar în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale române de către orice persoană fizică având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene; printre formele în care ajutorul public judiciar se poate acorda se numără şi scutirile, reducerile, eşalonările sau amânările de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege (art. 6 lit. d)).

Chestiunea care s-a pus este dacă sunt avute în vedere de legiuitor toate persoanele juridice, fără distincţie (inclusiv instituţiile publice, atunci când acestea au personalitate juridică), cum s-a reţinut în încheiere, sau dacă există o distincţie care se face în aplicarea art. 42 alin. 2 şi alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Opinia concordantă a fost în sensul că în speţă cererea de reducere formulată de recurentul Ministerul Educaţiei Naţionale trebuie respinsă pentru alte considerente, respectiv ca inadmisibilă. Ca o paranteză, pentru prima dată in terminis art. 426 (“Redactarea şi semnarea hotărârii”) alin. 2 fraza a II-a din Noul cod de procedură civilă, prevede că judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă, consacrând astfel instituţia opiniei concurente, existentă şi anterior, însă doar ca o creaţie pretoriană fără suport legislativ şi neobligatorie pentru judecător. Considerăm că noţiunea de opinie concordantă, în locul celei de opinie concurentă, reprezintă o traducere mai inspirată a noţiunii de drept anglo-saxon “concurring opinion” în care-şi are sorgintea.

Este adevărat că în cuprinsul art. 42 alin. 2 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (în vigoare începând cu 29 iunie 2013) nu se face o distincţie expresă între persoanele juridice pentru care reducerea s-ar aplica, însă din conţinutul condiţiilor expuse rezultă o distincţie pe care legiuitorul o face cât se poate de clar.

Potrivit textelor în discuţie:

“(2) Instanţa acordă persoanelor juridice, la cerere, facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele judecătoreşti, în următoarele situaţii:

a) cuantumul taxei reprezintă mai mult de 10% din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate;

b) plata integrală a taxei nu este posibilă deoarece persoana juridică se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condiţiile legii, indisponibilizate.

(3) În mod excepţional, instanţa poate acorda persoanelor juridice reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în alte cazuri în care apreciază, faţă de datele referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ activitatea curentă a persoanei juridice”.

La o lectură atentă se poate constata că, în ceea ce priveşte câmpul de aplicare al art. 42 alin. 2 şi 3, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 face o distincţie în sensul că se referă la parametrii specifici îndeobşte unor persoane juridice de drept privat, imposibil de îndeplinit de către majoritatea instituţiilor publice cum este şi cazul recurentului minister, căruia nu îi sunt proprii noţiuni ca „media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate”, aflare “în curs de lichidare sau dizolvare” sau cu “bunurile … indisponibilizate” şi nu poate prezenta “datele referitoare la situaţia economico-financiară”, deoarece nu are o asemenea activitate, şi încă într-un mod care să poată fi caracterizat ca fiind “curent”.

Faţă de aceste aspecte, se poate conchide că legiuitorul se referă în principal la persoane juridice de drept privat şi nu la instituţii publice de genul recurentului, care nu pot îndeplini, prin ipoteză, criteriile enunţate, acestea fiind total străine funcţionării lor. Prin urmare, există o distincţie, făcută implicit, care înlătură recurentul de la beneficial reducerii, iar regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu este aici aplicabilă.

Câteva observaţii privind nulitatea recursului redactat fără asistarea/reprezentarea prin avocat sau consilier juridic, făcute într-o decizie recentă

Prin decizia civilă nr. 1904 din 28 februarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 10434/117/2013 al Curţii de Apel Cluj, a fost anulat recursul declarat de către intervenienta accesorie Asociaţia X.

Curtea a reţinut că potrivit alin. 2 al articolului 84 din Noul cod de procedură civilă (în continuare, NCPC) (articol intitulat „Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice”), la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii. 

Legile la care trimite textul normativ, în privinţa condiţiilor asistării/reprezentării, sunt: pentru avocaţi, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; pentru consilieri juridici, Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

La rândul său, art. 486 NCPC („Cererea de recurs”) prevede mai multe menţiuni pe care cererea de recurs trebuie să le cuprindă, printre care: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea (art. 486 alin. 1 lit. a)); semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. 2 NCPC („partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic (art. 486 alin. 1 lit. e)).

Ambele menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. 3 NCPC, sub rezerva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 82 alin. 1 NCPC (acordarea unui termen scurt pentru acoperirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant) şi ale art. 87 alin. 2 NCPC (avocatul care a asistat sau reprezentat partea la judecarea procesului care poate face, fără mandat, actele pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, totodată, introduce orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate).

După cum a rezultat din Certificatul de înscriere nr. 96/2013 eliberat de Judecătoria Cluj-Napoca, anexat răspunsului la întâmpinare, Asociaţia X este persoană juridică fără scop patrimonial, înscrisă în registrul special al Judecătoriei Cluj-Napoca. În consecinţă, Curtea a reţinut că, în raport cu textele legale deja examinate, exista obligaţia ca la redactarea cererii şi a motivelor de recurs reprezentantul legal să fie asistat de consilier juridic iar cererea să conţină numele şi prenumele consilierului juridic care a întocmit-o, sau aceste operaţiuni să fi fost efectuate de avocat; în ambele situaţii, semnătura avocatului sau consilierului juridic trebuia să se regăsească pe cererea de recurs.

Recurenta Asociaţia X a susţinut, în apărare faţă de excepţia nulităţii, că recursul este introdus sub semnătura unui avocat, astfel încât nu ar fi aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 486 alin. 3 NCPC. În acest sens, a arătat că recursul declarat este semnat de mandatarul său, d-nul Y, în calitate de preşedinte, care, potrivit prevederilor art. 15 din Statut, reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţii.

În opinia recurentei, calitatea de licenţiat în drept, respectiv avocat, a reprezentantul său legal, atrage incidenţa prevederilor art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC - referitor la dreptul la apărare – potrivit cărora „cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”.

Curtea a considerat că art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC nu consacră o excepţie de la regimul juridic configurat de art. 486 şi 84 NCPC, aşa cum pare să sugereze recurenta, ci, dimpotrivă, instituie un principiu general care este concretizat în materie de recurs de dispoziţiile amintite, fără să existe între acest principiu general şi dispoziţiile particulare în materie de recurs, vreo diferenţă de esenţă. În mod unitar, toate aceste texte se referă la necesitatea ca redactarea, întocmirea, cererii de recurs să fie realizată prin avocat sau consilier juridic, acţionând în condiţiile legilor care le reglementează acestora profesia, respectiv Legea nr. 51/1995 şi Legea nr. 514/2003. Din această perspectivă, Curtea a observat că are calitatea de avocat reprezentantul legal, nu cel convenţional impus de prevederile legale, iar reprezentantul legal nu putea acţiona conform prevederilor Legii nr. 51/1995 deoarece art. 28 lit. a) din acest act normativ prevede că este suspendată calitatea de avocat în caz de incompatibilitate, pe durata existenţei stării respective. Potrivit extrasului de pe site-ul Baroului Cluj, anexat răspunsului la întâmpinare formulat de Asociaţia X, la secţiunea avocaţi incompatibili se găseşte şi preşedintele asociaţiei, calitatea sa de avocat fiind, aşadar, suspendată.
Curtea a mai remarcat că recurenta s-a referit la preşedintele asociaţiei ca la un mandatar, probabil pentru a-şi argumenta susţinerea privind aplicabilitatea art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC, însă acest text se referă nu la orice mandatar, ci la mandatarul părţii care este soţ sau rudă cu partea, fiind deci vorba despre ipoteza părţii persoană fizică, ceea ce nu a fost cazul în speţă. Ca atare, recursul asociaţiei a fost considerat nul.