Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (XI)

Moneda euro, datorită chiar construcţiei sale, este atinsă de anumite slăbiciuni, vulnerabilităţi, inerente. Chiar dacă moneda este unică şi singulară în tot spaţiul eurozone, puterea de cumpărare şi, deci, valoarea monedei diferă de la o ţară la alta, fiind determinată de nivelul general al preţurilor, printr-o proporţionalitate inversă. Fenomenul nu se întâlneşte pe teritorii suprapuse exact pe conturul fiecărei ţări, însă, datorită în principal fiscalităţii unitare pe teritoriile ţărilor luate separat şi diferite între ţări diverse, reperul de suprafaţă reprezentat de graniţele naţionale poate fi util în analizarea valorii locale a monedei euro. Modificarea nivelului general al preţurilor în timp este cunoscută sub denumirea de inflaţie (a cărei rată se calculează – destul de aproximativ de altfel – numai în raport cu bunurile şi serviciile care intră în coşul în funcţie de care se determină preţul bunurilor de consum) şi este asociată îndeobşte cu perioadele de creştere economică. Prin urmare, în fiecare ţară membră a zonei euro, aceeaşi monedă euro are o putere de cumpărare diferită, în funcţie de nivelul preţurilor. În teoria economică de dinainte de realizarea uniunii monetare, se insista pe nivelarea mărimii preţurilor ca efect al introducerii monedei unice, printr-o formă de arbitraj în bunuri şi servicii; nu s-a realizat aşa ceva, astfel încât această teorie nu numai că nu a fost verificată empiric, ci a fost chiar invalidată de evoluţiile concrete şi nu doar din raţiuni ce ţin de regimuri fiscale diferite, ci din multiple alte considerente, cum sunt rezistenţa la schimbare a preferinţelor consumatorilor şi faptul că aceştia nu caută neapărat cea mai raţională achiziţie.

În acelaşi timp, corolar al unicităţii sale pe plan intern, euro prezintă un nivel unic de schimb faţă de terţi. Banca Centrală Europeană (în continuare, BCE) a fost creată cu un singur mandat, obiectiv (inclus expres în statutul său), şi anume menţinerea stabilităţii preţurilor (spre comparaţie, Federal Reserve are acelaşi obiectiv, însă pentru nivelul maxim posibil de ocupare a forţei de muncă), iar cum BCE determină politica cursului de schimb faţă de terţi, rezultă că această politică a cursului de schimb este părtinitoare structural înspre realizarea stabilităţii preţurilor, ceea ce presupune întotdeauna un curs ridicat. Aşadar, euro supraevaluat are la bază o politică de stabilitate sub aspectul inflaţiei, explicabilă prin împrejurarea că BCE este dominată de Germania, nu doar pentru că sediul său este la Frankfurt. Produsele exportate de Germania sunt puţin sensibile la un curs ridicat, structura exporturilor germane fiind relativ inelastică la schimbările cursului, datorită poziţionării produselor de export în vârful gamei (precum şi faptului că dolarul este şi el supraevaluat, iar SUA, ca exportator, se suprapune cu Germania în mai multe domenii). Pe de altă parte, societăţile mari germane şi-au externalizat mare parte a producţiei de componente, în principal în Europa de Est, unde se găsesc ţări cu salarii joase (cazul României este semnificativ, deşi nici pe departe singular, cu volane, airbaguri, cutii de viteze etc. furnizate industriei auto germane). Cursul de schimb ridicat permite firmelor germane să importe ieftin componentele, ceea ce reduce costurile pe produs. Prin urmare, având în vedere cele două caractere specifice – inelasticitatea în funcţie de preţ a exporturilor germane şi reducerea costurilor de producţie pe care o aduce un euro puternic în condiţii de externalizare - nivelul actual ridicat al euro avantajează Germania (precum şi ţările care seamănă cu Germania din perspectiva celor două caracteristici, la scală mult mai redusă însă); după introducerea euro, salariile germane au crescut doar cu pasul creşterii productivităţii, toată creşterea mergând practic în profiturile firmelor (situaţie unică şi sub acest aspect). Starea de lucruri le convine doar germanilor, poate şi din această cauză s-a înregistrat o oarecare simpatie pentru Grecia (Franţa a ieşit cea mai şifonată din euro, urmată de Italia – foarte aproape de Germania anterior euro, foarte departe acum -, iar la acest moment ambele îşi cam dau seama de situaţie, dar numai la nivelul economiştilor, nu şi al politicienilor).

Un alt viciu inerent euro este reprezentat de multitudinea de rate reale ale dobânzilor în eurozone. Rata dobânzii directoare stabilită de BCE se aplică tuturor ţărilor din zona euro, aceasta fiind rata la care băncile se refinanţează şi care stabileşte condiţiile de creditare. Dacă din rata nominală a dobânzii se scade inflaţia, se obţine rata reală a dobânzii, care diferă între ţări datorită faptului că inflaţia nu este aceeaşi în toate ţările din zona euro. Diferenţa între ratele reale ale dobânzii fac ca economiile ţărilor zonei euro să fie divergente şi fac imposibilă stabilirea unei rate optime de BCE pentru toate ţările din zona euro, astfel încât rata dobânzii directoare stabilită de BCE va fi favorabilă doar unora dintre ţări. Multe ţări din zonă se situează la niveluri care nu sunt optimale, deci zona euro în ansamblul său funcţionează de o manieră care nu este optimală.

Am văzut deja că BCE a stabilit deja cursul de schimb euro dolar în funcţie de interesul Germaniei, la fel s-a întâmplat şi cu rata dobânzii, stabilită în funcţie de cel mai scăzut nivel al inflaţiei, cel german. Astfel, rata a fost stabilită jos, ceea ce înseamnă că s-au putut împrumuta ieftin bănci din ţări precum Spania şi Irlanda, s-a construit şi s-a consumat mult pe credit, rezultând bula imobiliară, criza şi problemele datoriilor în condiţiile în care s-au îndatorat gospodării, bănci, afaceri (de când cu criza, dobânda de refinanţare a fost redusă până aproape de zero, ceea ce este de natură să reporteze şi amplifice problemele, nu să le rezolve).
Tabloul acestei monede unice curioase nu este complet dacă nu se cunoaşte şi modul în care se realizează emisiunea monetară. Aceasta este limitată la refinanţarea băncilor prin creditare. Un număr de câteva sute de bănci eligibile pot plasa la BCE cereri de creditare, fondurile astfel puse la dispoziţie fiind singura modalitate în care se realizeaază emisiunea monetară (regulă de la care s-a abătut de curând prin propriul program de quantitative easing, de care au beneficiat, în principal, tot băncile, şi care reprezintă o variantă de intervenţie neprevăzută expres în statutul băncii).