Elemente de noutate în acţiunea în contencios fiscal în raport de soluţia din calea administrativă de atac

Noul Cod de procedură fiscală (în vigoare de la 1 ianuarie 2016) consacră procedurii prealabile administrativ fiscale întreg Titlul VIII, „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale“, cu patru capitole.

De principiu, este îndreptăţit la contestaţie cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal (art. 268 alin. 2 NCPF), obiectul contestaţiei constituindu-l sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat (art. 269 alin. 2 NCPF). Contestaţia trebuie să respecte anumite reguli de formă, conţinut şi termen de depunere (art. 269 -270 NCPF), fiind soluţionată printr-o decizie a organului fiscal (art. 273-274 NCPF).

În raport cu reglementarea anterioară sunt introduse două noutăţi, ambele referitoare la obiectul acţiunii în contencios fiscal, prima adresând cazul nesoluţionării contestaţiei într-un anumit termen, iar cea de-a doua situaţia respingerii contestaţiei fără cercetarea fondului; asupra lor urmează să aruncăm aici o privire rapidă, mai mult pentru sublinierea diferenţelor faţă de regimul precedent. Mai există o tuşă de noutate – nu suficient de pronunţată pentru a fi inclusă în articol - şi în privinţa modului de atacare a deciziei prin care s-a dispus desfiinţarea actului fiscal, instituţie care exista şi înainte şi care a fost încorporată în noul cod într-o formă criticabilă care vorbeşte elocvent despre lobby-ul contribuabililor la adoptare, care pare să fi fost consistent şi/sau de succes.

Conform de art. 281 („Comunicarea deciziei şi calea de atac“) alin. 1 şi 2 NCPF, decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat, decizia, împreună cu actele administrative fiscale la care se referă, putând fi atacată de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei contestatorul se poate adresa instanţei de contencios administrativ competentă pentru anularea actului. La calculul acestui termen nu sunt incluse perioadele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277 (art. 281 alin. 5 NCPF). Nu aşa stăteau lucrurile în codul anterior, unde acţiunea în justiţie era condiţionată de existenţa unei decizii de soluţionare a contestaţiei în fond, iar dacă aceasta nu era emisă în termen, contribuabilul nu putea (mai puţin unele soluţii jurisprudenţiale izolate) decât să introducă o acţiunea prin care să tindă la obligarea pârâtului organ de soluţionare a contestaţiei să finalizeze procedura prin emiterea deciziei asupra contestaţiei sale administrativ-fiscale. Bineînţeles, odată introdusă acţiunea direct în instanţă, continuarea soluţionării administrative nu mai are sens, astfel încât art. 281 alin. 6 NCPF prevede că procedura de soluţionare a contestaţiei încetează la data la care organul fiscal a luat la cunoştinţă de acţiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor. Substartul modificării trebuie căutat în dorinţa preîntâmpinării unui abuz al organului de soluţionare a contestaţiei prin tergiversarea acesteia, situaţie în care persoana lezată era împiedicată să prezinte unei instanţe fondul pretenţiilor sale fiscale. Neajunsul ar fi – valabil şi pentru a doua noutate - că nu există un demers administrativ de rexaminare a situaţiei de către organe de specialitate, demers care ar uşura inclusiv activitatea de judecată, şi că se instituie un caz de substituire a instanţei într-o activitate administrativă, ceea ce, ca regulă generală, nu se prea admite în contenciosul administrativ.
Art. 281 alin. 7 NCPF, a doua noutate în discuţie, prevede că în situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a respins contestaţia de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanţa constată că soluţia adoptată de către organul fiscal este nelegală şi/sau netemeinică, se va pronunţa şi asupra fondului raportului juridic fiscal. Situaţia potrivit codului anterior era cu totul alta. Acţiunea în contencios fiscal fiind subordonată condiţiei existenţei unei decizii de soluţionare a contestaţiei administrative pe fondul acesteia, decizia prin care s-a respins contestaţia de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal putea fi atacată numai cu scopul limitat de a se demonstra caracterul nejustificat al respingerii sau anulării contestaţiei pentru alte temeiuri decât cele referitoare la fondul raportului juridic de drept fiscal (de ex. respingere greşită ca tardivă) iar soluţia instanţei nu putea mergemai departe decât obligarea organului fiscal să emită o nouă decizie, de data aceasta pe fondul actului de impunere.