Din nou despre gradul profesional al procurorilor DNA/DIICOT

In precedentul articol pe aceasta tema am aratat ca nu numai procurorii sunt discriminati de recunoasterea gradului celor din DNA/DIICOT pe baza unui simplu interviu.

Acum sunt in masura sa prezint un caz concret care indica neechivoc posibila discriminare fata de judecatori. Astfel, prin Hotararea plenului CSM nr. 219 din 6 martie 2008 a fost recunoscut unei judecatoare de la Judecatoria Drobeta Turnu-Severin gradul profesional de curte de apel. Aceasta doamna a fost 14 ani procuror, ajungand pana la nivelul parchetului de pe langa ICCJ (nu stim daca pe baza vreunui examen) si a intrat ca judecator in decembrie 2007, probabil pe baza unui interviu.


Printr-o practica nefericita constanta CSM asimileaza gradul de procuror de ICCJ cu cel de judecator de curte de apel, ceea ce a facut posibila admiterea cererii fostei procuroare.


Prin urmare, orice procuror DNA/DIICOT este un virtual judecator de curte de apel, fara sa fie nevoit sa dea nici un fel de examen. Ce mai, practic fara sa fie verificat vreodata daca stie sa scrie si are habar de minute, deliberari si motivare (bun, asta nu inseamna in nici un caz ca toti judecatorii au habar de chestiile astea, contraexemple sunt destule).


Dupa cum in genere se cunoaste, la acest moment ICCJ, in mod cu totul regretabil, si-a facut o obisnuinta in a recunoaste gradele celor din DNA/DIICOT pe banda rulanta. In curand vom examina "motivele", precum si unele informatii potrivit carora aceasta practica bizara nu este intru-totul inodora.

Crearea jurisprudenţială a unei căi lăturalnice pentru anumiţi procurori pentru accedere în gradul cel mai înalt şi, posibil si poate chiar ca si regula: omisso medio, prin eludarea concursurilor la care judecătorii şi ceilalţi procurori sunt supuşi, este o palma zdravana pe obrazul celor care au urmat calea cea dreapta, concursul de promovare. Aceasta este cu atat mai evident cu cat procurori care s-au trezit acum in grad suprem si-au cazut examenele de promovare in grad.

Justice Scalia

Cu titlu de pauza de 1 mai, las deoparte chestiunile din sistemul nostru, pentru a remarca prezenta lui Antonin Scalia pe pozitia a doua in sondajele de opinie din aprilie cu privire la preferintele publicului pentru viitorul vicepresedinte.
Trec peste faptul ca este trecut la republicani si peste eticheta de conservator care i s-a pus in mai multe randuri, nejustificata de prestatia sa profesionala, si imi marturisesc deschis aprecierea fata de acest judecator.
Un interviu recent: http://news.bbc.co.uk/2/hi/programmes/law_in_action/7238665.stm#.
Pentru cei care vor sa cunoasca mai multe despre activitatea lui Scalia, recomand opinia sa din Lawrence v. Texas, precum si prestatia sa in fata Congresului pe aceasta tema.

Fiat justitia et pereat mundus!

Nicaieri si niciodata nu a existat o nevoie mai mare de justitie decat in Romania vremurilor noastre. Maxima nu a fost nicicand mai actuala si mai adevarata.
Ce ne spune in esenta? Ca decat sa ne abatem de la calea dreapta, de la just, de la lege, de la mecanismul inventat pentru a face traiul in societate acceptabil, mai bine sa piara totul. Prin urmare, credem ca particica de liberatate personala sacrificata pentru incropirea unei societati, sacrificiu aflat la baza colectivitatilor umane, nu a fost cedata gratuit, ci "platita" cu promisiunea unui tratament egal. OK, fac parte din trib, insa nu pentru a inghitii abuzurile unuia sau altuia, a tuturor vexatilor, complexatilor, nulitatilor, chiulangiilor si intrigantilor, ci pentru ca, punand fiecare in comun aportul personal si renuntand la libertatea aferenta, sa creem un sistem mai bun decat suma capacitatilor personale, izolate si cu o interactiune mai limitata.
Iata insa ca in societatea umana si-a facut aparitia o anumita specie care s-a aflat la originea tuturor erorilor istoric determinate de la valoarea medie legiferata pentru a face traiul in comun suportabil si chiar util. Probabil ca la inceput mai putini, deoarece societatile antice scoteau mai mult in evidenta si pretuiau valoarea individuala si efortul, acesti indivizi au ajuns majoritari in vremurile noastre, in special in domeniile in care pot sa o intinda fara un efort mare si fara o inteligenta deosebita. Din pacate, in limba romana nu avem o denumire generica pentru acest gen, fiind nevoiti sa admiram puterea de a-i identifica si de a le denumi comportamentul la alte natii, vezi englezescul malingering (http://en.wikipedia.org/wiki/Malingering). Bineinteles, sintagma e mai cuprinzatoare decat simplul chiul de la serviciu, ea include toate cazurile in care o persoana vrea sa fenteze regulile, in propriul interes. Sistemul judiciar a fost dintotdeauna un teren preferat de acest germen, insa proliferarea elementului a fost oarecum ingradita in perioadele in care stiintele juridice erau ce le arata numele, cand examenele se dadeau pe bune, si cand nu existau decat in mica masura cai laturalnice. Toate cele de pana acum indica ca in prezent aceasta liota de complexati, invidiosi, profitori, nu mai au nici un fel de restrictie la accesul in calitatea de magistrat, existand multiple varaiante prin care nulitatile sa poata ajunge in varful ierarhiei fara sa fie macar nevoie sa scrie un rand (doar sa zambeasca tamp succesiv unor grupuri nu foarte diferite). Prin urmare, posturile de judecatori la suprema sunt in prezent mai accesibile liotei ca oricand, fara ca asta sa insemne ca pana acum le-au fost de neatins.
Acesti indivizi (care se simt, recunosc si ajuta intre ei, in timp ce toti ceilalti sunt amortiti de sistemul irational pe care profitorii - din pur instinct de parvenire, nu din inteligenta deosebita - l-au creat pas cu pas, nu-si adapteaza reflexele si nu-si gasesc busola in marea relativitatii depline in care inotam mirati) sunt la originea diferitelor cutume judecatoresti: lasa exceptia, sa facem fondul; nu motiva, ca atunci nu are ce sa-ti caseze; inalta curte a zis; seful a zis; csm agreeaza; ala e persoana importanta, sa-i tamaiem superbia personala etc. Suma de clisee, truisme, morisca de barfe si suveica de zvonuri si etichete care alcatuiesc in mare parte magistratura romana nu-si au alta origine, alt beneficiar si alt fericit, decat liota de lichele.
Problema a ajuns atat de acuta incat se afla la originea tuturor incercarilor de asanare a sistemului, care au fost precedate de cateva momente de constientizare, insa falimentul permanent al "reformei" se datoreaza pur si simplu ca s-a incercat schimbarea oamenilor, in loc de schimbarea regulilor. Ca atare, regulile au ramas aceleasi. Ce exemplu mai bun putem sa dam decat modul incredibil in care procuror general a fost instalata o persoana cu grad de judecatorie. Regulile trebuie schimbate, nu persoanele.
Acum, ca am identificat pe baza de simptome si putina istorie, elementul patogen, sa oferim si remediul: sa facem ca indienii irochezi.
Acestia, dupa mai multi ani de lupte stupide, inutile si fara rezultat decisiv intre diferite triburi au facut o intrunire de pipa pacii, la care au trasat niste reguli pentru traiul comun, astfel incat fiecare sa fie cat mai liber si sa se imixtioneze cat mai putin in treaba celuilalt. Acest set de principii se regaseste in cea mai mare parte in Declaratia de independenta si in Constitutia SUA.
Trebuie sa redefinim regulile care guverneaza sistemul judiciar.

Problema justitiei romane incepe de sus. Si, surpriza, nu este practica neunitara

Prin prezenta postare incep o serie de cateva articole (nu neaparat consecutive) cuprinzand opinii - atat de ordin general, cat si, passim, concret, factual - cu privire la modul romanesc de conducere al justitiei, suficient de particular si de anacronic incat a reusit sa genereze o categorie aparte de conducatori: fie ca au fost numiti dinozauri, fie baieti destepti, caracteristica lor definitorie este ca nu joaca dupa reguli. Eu cred ca in primul rand datorita faptului ca nu le cunosc. Pentru azi, unele repere generale in functie de care, ca regula, in general, ideatic si, probabil, prin alte parti, justitia este carmuita din punct de vedere administrativ. Epuizand, in titlu si in preambul, doza de ironie care apare ca un reflex cand ma gandesc la aceasta chestiune, discutia va fi una serioasa. Care ar trebui sa preocupe pregnant pe cei care au temporar gestiunea sistemului, insa care sunt mult mai aplecati spre "amenintari" gen practica neunitara (bun, candva am sa renunt sa iau in ras acest scop suprem, insa pana una alta cred ca e exemplul tipic pentru situatia de sat ars si baba care-si impleteste cosita in care se gaseste sistemul judiciar - tocmai au primit vechime in magistratura alte inca cateva zeci de profesii fara nici o treaba cu aceasta). Si pentru ca am ajuns in acest punct si introducerea a devenit o divagatie in toata regula, de ce e asa de populara problema practicii neuitare? Pentru ca toti pricep ca e pe undeva o problema, nimeni nu o poate rezolva, asa incat niciunul nu greseste dandu-si cu parerea. Ce mai, iata un loc unde toti suntem frumosi si destepti. Dar sa fim seriosi acum, de inceput de serie. Cateva puncte de plecare.

Integrarea europeană nu a dat încă peste cap sistemul judiciar, însă aceasta nu înseamnă că nu o va face – trebuie ceva timp până justiţiabilii şi apărătorii lor să asimileze noile drepturi şi noul statut. Prin urmare, relevanţa experienţei trecute ca judecători şi manageri continuă să scadă, noile provocări cerând competenţă şi capacitate de adaptare, mai degrabă decât o perioadă anterioară de perpetuare şi repetiţie a unora şi aceloraşi tipuri de cazuri, atribuţii, situaţii.
Se resimte aşadar nevoia unei schimbări de atitudini a sistemului judiciar, pe măsura contextului internaţional la care România este chemată să participe. Da, globalizarea este aici, iar în justiţie aceasta se traduce printr-o imensă cantitate de informaţie care trebuie receptată – un adevărat şoc tehnologic. Vechimea în munca de judecător şi vehicularea unei statistici nerelevante dispar în faţa noilor cerinţe calitative – sine ira et studio.
Sunt de părere, aşadar, că o persoana cu putere de decizie trebuie să fie în primul rând un bun profesionist, la curent cu evoluţiile dreptului în plan naţional, european şi internaţional, cu o pronunţată capacitate imaginativă şi de adaptare.
Cei cu functii de conducere sunt organe administrative, deciziile lor fiind cenzurabile în conformitate cu Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În acest sens, trebuie remarcat că în dreptul nostru nu există o reglementare de drept comun a actului administrativ, sub aspectul formei, procedurii, condiţiilor de valabilitate, legiuitorul acoperind numai partea de litigiu administrativ. Totuşi, inexistenta acestor principii generale care să ghideze activitatea organelor administrative din instante, nu este de natură să lipsească cu totul de repere modul în care este exercitată. Astfel, există suficiente documente internaţionale cu aplicabilitate în domeniu, cum ar fi, Rezoluţia nr. (77)31 a Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la protecţia individului în relaţia cu actele autorităţilor administrative, Recomandarea Consiliului Europei nr. R(80)2 cu privire la exercitarea puterilor discreţionare de către autorităţile administrative, ambele preluate în Codul bunei administrări, anexă la Recomandarea CM/Rec(2007)7.
Sunt de părere că, la acest moment, ele trebuie avute în vedere mai pronunţat decât a îngăduit până acum caracterul lor de soft-law, având în vedere, pe de o parte, vocaţia europeană şi de stat de drept a României, iar, pe de altă parte, recenta Recomandare Rec(2004) 5 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la verificarea compatibilităţii proiectelor de legi, legilor în vigoare şi practicii administrative cu standardele prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a luat în considerare, în mod constant, rezoluţiile şi recomandările Consiliului Europei în stabilirea conţinutului drepturilor pe care le ocroteşte.
Un alt principiu incompatibil cu modul de lucru dinozaurian de conducere este cel al nediscriminării, cuprins în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 1 alin. 2 lit. i) garantând principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării în exercitarea dreptului la muncă, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, aceste elemente fiind obligatorii pentru orice persoană juridică, inclusiv pentru instanţă, în conformitate cu art. 1 alin. 4 din acelaşi act normativ.
Conţinutul dreptului la muncă, vizat de principiul egalităţii, este extins de art. 3 lit. a) din ordonanţă, care impune aplicarea acestuia tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională.
Orice prerogativa presedintiala care confera un beneficiu unui component al instantei trebuie utilizată într-o manieră obiectivă şi transparentă (pentru a nu leza persoanele care ar putea infatisa pretentii concurente), în spiritul Recomandării Consiliului Europei nr. R(80)2 cu privire la exercitarea puterilor discreţionare de către autorităţile administrative. Totodată, reamintesc, potrivit art. 2 lit. c) al Recomandării Nr. R 94(12) a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei către Statele Membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, toate deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe criterii obiective.
Cu privire la resursele materiale ale instanţei, trebuie observat că Principiul III din Recomandarea Nr. R 94(12) a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei către Statele Membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, impune condiţii de muncă adecvate, în aşa fel încât judecătorii să-şi poată îndeplini în mod eficient atribuţiile.

Despre preşedinţi fantoşă, hani fantomă şi Curtea de Apel Cluj. Nu neapărat în această ordine

Despre preşedinţi fantoşă, hani fantomă şi Curtea de Apel Cluj. Nu neapărat în această ordine

OK, titlul ăsta elaborat nu are propriu-zis, poate în ciuda aparenţelor, alt scop decât acela de a releva că, aşa cum exemple istorice ne-o arată lămurit, puterea nominală şi cea reală nu merg neapărat mână în mână.
Astfel, Mario Vargas Llosa redă, în “Sărbătoarea ţapului”, un caz ilustrativ pentru această stare de fapt, respectiv tandemul Trujillo, conducătorul de facto, Balaguer, preşedintele fantoşă (atenţie, la momentul potrivit fantoşa întoarce spatele celui care l-a creat).
Şi mai celebru este cazul hanilor fantomă. După Gingis Han, atât era de încetăţenită ideea că numai un han din stirpea acestuia are voie să conducă în diferitele ţărişoare care au aparţinut imperiului mongol încât fiecare om forte care acapara puterea în vreun loc se punea la adăpostul unui om de paie, han fantomă, de genealogie gingishanidă. Proporţia fenomenului e indicată de faptul că însuşi Timur Lenk, o bună parte a “carierei” a fost nevoit să acorde puterea nominală unor astfel de hani, până când succesele sale au ajuns suficient de cunoscute, însă şi atunci a preferat să propună supuşilor o genealogie proprie (contrafăcută, evident) care îl indica drept urmaş al marelui han mongol.
Bref, reţinem că una e ceea ce scrie pe hârtie, alta ceea ce se întâmplă în viaţă reală, nimic nou sub soare.
Pornind de la aceste lecţii pe care istoria ni le-a servit, doresc să vă împărtăşesc o curiozitate managerială, pe care nu cred că aţi întâlnit-o altundeva, însă în prealabil o altă premisă trebuie şi ea fixată. Astfel, art. 10 şi 11 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti stabilesc atribuţiile preşedintelui, respectiv vicepreşedintelui, curţii de apel, care sunt distincte, de gen diferit şi neintersectabile. Prin urmare, având în vedere şi rolul subsidiar al vicepreşedintelui, care exercită atribuţiile de la art. 10 în lipsa preşedintelui, de principiu nu poate exista o decizie luată în comun de preşedintele şi vicepreşedintele curţii.
Şi atunci, ce vedem in imaginea care deschide articolul ?
Este vorba de o adresă emisă de cabinetul preşedintelui Curţii de Apel Cluj (un răspuns la o petiţie oarecare, obiectul nefiind nici pe departe atât de spectaculos ca rezultatul său), semnată, în acelaşi timp, de preşedintele şi de vicepreşedintele curţii (ambele aspecte sunt vizibile mai usor in cele doua imagini postate care surprind parti din document).
Bun, numele şi funcţiile apar la acelaşi nivel, însă, de ce să nu recunoaştem, măcar ştampila înclină timid înspre preşedinte, deşi tendinţa de apropiere de mijloc nu poate fi negată.
Având în vedere că din poziţia în care mă găsesc, aceea de a obţine 4.45 la ultimul examen de promovare în funcţii de conducere, faza de proiect (din comisie făcând parte, ca din multe altele, şi unul dintre semnatarii motivului nedumeririi – nu ştiu încă dacă cel de-al doilea semnatar l-a propus sau votat în CSM, pentru componenţă), astfel de subtilităţi manageriale, nu pot decât să admit, mă depăşesc, rog colegii mai informaţi decât mine să îmi spună dacă pe lângă preşedinte şi înlocuitori, precum şi colegiu de conducere, există şi copreşedinţia ca organ de conducere al unei instanţe.

Si daca exista printre acestia presedinti, cu atat sunt mai interesat sa aflu daca la randul lor sunt tinuti de manuta la semnarea actelor pe care le emit.

Practica unitara - deziderat sau tinta falsa?

La momentul actual, pentru conducerea sistemului judiciar nu există un viţel de aur mai adorat decât practica unitară, ţelul tuturor ţelurilor, demersurilor, proiectelor.

Chiar daca obiectivul este unul indus pe filiera europeana, zelul cu care a fost imbratisat il fac deja o chestiune pur autohtona, romaneasca. Pana si la nivelul CSM s-a constituit o comisie pentru unificarea practicii judiciare (hotararea CSM nr. 116/2008) (apropo, in baza carui temei legal?).

Este adevarat ca in cauza Beian impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca intr-o serie de decizii pronunţate în decursul aceleaşi perioade, Înalta Curte de Casaţie a desfăşurat o jurisprudenţă contrară, in sensul ca unor persoane care au prestat o muncă forţată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispoziţiile acestei legi, iar altora nu, solutii diametral opuse fiind pronuntate de multe ori in cursul aceleiasi zile în privinţa domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002.

CEDO a retinut ca rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei, iar practica divergenta a fost considerata ca este în sine contrară principiului siguranţei publice, si ca in loc să-şi îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi sursa nesiguranţei juridice, micşorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar.

S-a considerat ca este vorba despre o abatere a Înaltei Curţi de Casaţie de la îndeplinirea rolului său de mediator al acestor conflicte.

Curtea Europeana a concluzionat că această incertitudine jurisprudenţială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, ceea ce este complet fals, deoarece cauza sa putea sa nimereasca la fel de bine la un complet adept al solutiei de admitere.

Pe langa aceasta deficienta logica, am mari rezerve cu privire la aceasta solutie si consider ca trebuia sesizata Marea Camera pentru a-si spune parerea.

Art. 126 alin. 3 din Constitutie prevede ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, insa competenta sa in acest sens este strict circumscrisa la recursurile in interesul legii, pentru care nu se poate autosesiza. De asemenea, nu isi poate crea propria competenta de a "spune" dreptul in alt cadru, cum sunt de ex. deciziile de principiu pe care sectii ale ICCJ considera ca le pot adopta.

Judecătorul român este deja suficient de depersonalizat, ultimul lucru de care are nevoie este să ajungă un simplu cititor de algoritmi: dacă A şi B (datele problemei, input-ul), atunci C (ceea ce indică Înalta Curte ca output). Nu văd în această aspiraţie decât o altă manifestare a tendinţei de intruziune a colectivităţii în sfera individului, vizibilă oriunde şi în toate stadiile istoriei, însă nicăieri mai clar ca la noi (a avut undeva poliţia politică mai mult succes decât aici?), o valenţă a vieţii de turmă, de piaţă, de care umanitatea nu se poate desprinde şi care pare a-i fi imanentă. Cum nu am nici ambiţii de ţap dialectic, nici înclinaţii de oaie placidă, îmi revendic libertatea de a gândi o speţă, mai degrabă decât de a o pune pe patul lui Procust. Resping ideea unei justiţii de masă, de televizor, de ce-a zis Înalta Curte, judecătorul trebuie să fie un căutător insistent de adevăr, de just, de echitate, nu un reproducător pedant de algoritmi. Nu trebuie să existe încă un pretext pentru refuzul de a gândi şi un nou mijloc de producţie de masă, nu trebuie să cedăm şantajului cifrelor şi să judecăm pentru norma de casare, statistica personală, numărul de şuruburi pe interval orar.
Nu cred că există justiţiabil care să prefere un computer pe post de judecător, omul aflat în căutarea justiţiei are nevoie de cineva care îi ascultă şi examinează dilema şi care poate face o apreciere liberă şi în cunoştinţă de cauză asupra acesteia şi nu de cineva care să înregistreze mecanic input-ul, să ridice şedinţa şi să înceapă să caute fişa, culegerea, speţa, output-ul.

Un sistem judiciar performant, sub egida căreia se vehiculează ideile examinate, înseamnă în primul rând maturitate, capacitate de sinteză a punctelor slabe şi abilitate de a identifica soluţii viabile. Mai înseamnă şi desprinderea de ideile primite de-a gata şi curajul de a aborda o perspectivă originală şi inteligentă.

O practica judiciara coerenta poate fi rezultatul exclusiv al imbunatatirii calitatii profesionale a judecatorilor (in primul rand sub aspectul capacitatii de analiza logica), nu pe calea unui diktat ierarhic.

Despre conflictul de interese

Despre conflictul de interese

Evenimente recente multiple au pus în discuţie existenţa unui cadru general pentru conflictul de interese, precum şi mijloacele prin care acesta poate fi înlăturat.
Cred fără rezerve că există un astfel de principiu chiar de lege lata şi acoperitor pentru toate situaţiile practice, aşa cum voi arăta în continuare.
Potrivit Codului model de conduită al oficialilor publici, anexă la Recomandarea CE nr. R (2000) 10 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei către statele membre cu privire la codurile de conduită ale oficialilor publici (adoptată de Comitetul de Miniştri la cea de-a 106-a sesiune la 11 mai 2000) toţi oficialii publici au obligaţia de a se conforma prevederilor codului (art. 2 alin. 3). Oficialii publicii sunt definiţi de art. 1 alin. 2 ca fiind orice persoană aparţinând de o autoritate sau instituţie publică.
Prin urmare, nu există o limitare anume a problemei conflictului de interese, acesta urmând a avea incidenţă universală, în toate cazurile în care este vorba despre oficiali publici.
Scopul codului, definit de către art. 3, este de a specifica standarde de integritate şi comportament care trebuie respectate de către oficialii publici.
Art. 4 şi art. 5 alin. 2 prevăd că oficialii publici trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în conformitate cu legea şi să fie oneşti, imparţiali, având în vedere numai circumstanţele relevante ale cazului.
Potrivit art. 7, în adoptarea deciziilor, oficialii publici trebuie să acţioneze numai în conformitate cu legea şi imparţial, luând în considerare numai chestiunile relevante.
Art. 6 impune ca oficialii public, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, să nu acţioneze arbitrar în detrimentul unei persoane, iar art. 8 alin. 1 prevede că oficialul public nu trebuie să acţioneze în interes propriu şi trebuie să evite conflictele de interese, reale, potenţiale sau aparente.
Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că oficialul public nu trebuie să obţină avantaje în interes propriu din poziţia pe care o deţine.
Reţinem că în accepţiunea CE conflictul de interese nu trebuie să fie neapărat real, ajungând ca el să fie potenţial sau aparent.
Pe plan intern, art. 721 C. pr. civ. prevede că dispoziţiile codului alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.
Modul clar de redactare a textului indică aplicarea codului în orice altă materie unde nu există dispoziţii contrare, nu doar acolo unde este vorba de o activitate de judecată. Prin urmare, garanţiile pe care codul le conţine (inclusiv cele referitoare la recuzare) sunt universale, în lipsă de prevedere specială.
Potrivit art. 27 C. pr. civ., judecătorul (id est, orice oficial public) poate fi recuzat pentru mai multe motive, mai multe dintre acestea subsumându-se conceptului de interes personal.
După cum prevede art. 34 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000, actele normative trebuie redactate într-un limbaj clar şi precis, care să excludă orice echivoc, iar redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor.
Având în vedere că în Codul de procedură civilă nu este definit interesul, înţelesul trebuind preluat din vorbirea curentă (dicţionarul explicativ al limbii române).
În conformitate cu Dex online, interes înseamnă ceea ce convine (cuiva).
Observăm că nici sub acest aspect vocaţia generică a instituţiei conflictului de interese nu este îngrădit.