Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (VII)

Prin Ordonanţa din 28 aprilie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a zecea), pronunţată în cauza C‑384/14, în procedura Alta Realitat SL împotriva Erlock Film ApS, Ulrich Thomsen, Curtea a declarat că:

„Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că, cu ocazia notificării sau comunicării unui act către destinatarul acestuia, cu reședința pe teritoriul unui alt stat membru, în situația în care actul nu a fost redactat sau însoțit de o traducere, fie într‑o limbă pe care persoana interesată o înțelege, fie în limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul în care există mai multe limbi oficiale în statul membru în cauză, în limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului unde urmează să se facă notificarea sau comunicarea:

- instanța sesizată în statul membru de origine trebuie să se asigure că acest destinatar a fost informat în mod corespunzător, prin intermediul formularului tip prevăzut la anexa II la acest regulament, cu privire la dreptul său de a refuza primirea acestui act;

- în cazul omiterii acestei formalități, revine acestei instanțe sarcina de a îndrepta procedura în conformitate cu dispozițiile regulamentului menționat;

- nu este de competența instanței sesizate să se opună exercitării de către destinatar a dreptului său de a refuza primirea actului;

- numai după ce destinatarul a făcut efectiv uz de dreptul său de a refuza primirea actului instanța sesizată poate verifica temeinicia acestui refuz; în acest scop, instanța menționată trebuie să ia în considerare toate elementele pertinente ale dosarului pentru a determina dacă persoana interesată înțelege sau nu înțelege limba în care a fost redactat actul și

- atunci când această instanță constată că refuzul opus de destinatarul actului nu este justificat, va putea în principiu să aplice consecințele prevăzute de dreptul său național într‑un astfel de caz, cu condiția ca efectul util al Regulamentului nr. 1393/2007 să fie menținut“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (VI)

Prin Hotărârea din 15 martie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C-292/10, în procedura G împotriva Cornelius de Visser, Curtea a declarat că:

„1) În împrejurări precum cele din acțiunea principală, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării articolului 5 punctul 3 din același regulament în cazul unei acțiuni în răspundere pentru administrarea unui site internet introduse împotriva unui pârât care este probabil cetățean al Uniunii, dar care se află într-un loc necunoscut, dacă instanța sesizată nu dispune de indicii doveditoare care să îi permită să concluzioneze că pârâtul respectiv domiciliază efectiv în afara teritoriului Uniunii Europene.

2) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune pronunțării unei hotărâri într-o cauză judecată în lipsă împotriva unui pârât căruia, ca urmare a imposibilității de a-l localiza, i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței prin publicare potrivit dreptului național, cu condiția ca instanța sesizată să se fi asigurat anterior că toate demersurile impuse de principiile diligenței și bunei-credințe au fost întreprinse pentru a-l găsi pe acest pârât.

3) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune certificării ca titlu executoriu european în sensul Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate a unei hotărâri pronunțate într-o cauză judecată în lipsă împotriva unui pârât a cărui adresă nu este cunoscută.

4) Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă („directiva privind comerțul electronic”) nu se aplică într-o situație în care locul de stabilire a furnizorului de servicii ale societății informaționale este necunoscut, din moment ce aplicarea acestei dispoziții este subordonată identificării statului membru pe al cărui teritoriu este efectiv stabilit furnizorul în discuție“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (V)

Prin Hotărârea din 11 noiembrie 2015 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑223/14, în procedura Tecom Mican SL şi José Arias Domínguez, Curtea a declarat că:

„1) Articolul 16 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că noțiunea „act extrajudiciar” prevăzută la acest articol include nu numai actele întocmite sau certificate de o autoritate publică sau de un funcționar public, ci și actele sub semnătură privată a căror transmitere formală către destinatarul lor care locuiește în străinătate este necesară pentru exercitarea, pentru dovada sau pentru garantarea unui drept sau a unei pretenții juridice în materie civilă sau comercială.

2) Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în sensul că notificarea sau comunicarea unui act extrajudiciar, în conformitate cu modalitățile stabilite de acest regulament, este admisibilă chiar și atunci când reclamantul a realizat deja o primă notificare sau o primă comunicare a acestui act prin intermediul unei căi de transmitere neprevăzute de regulamentul respectiv sau al unui alt mijloc de transmitere dintre cele instituite de acesta.

3) Articolul 16 din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în sensul că, atunci când condițiile de aplicare a acestui articol sunt întrunite, nu este necesar să se verifice de la caz la caz dacă notificarea sau comunicarea unui act extrajudiciar are o incidență transfrontalieră și este necesară pentru buna funcționare a pieței interne“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (IV)

Prin Hotărârea din 11 iunie 2015 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauzele conexate C‑226/13, C‑245/13, C‑247/13 și C‑578/13, în procedurile Stefan Fahnenbrock (C‑226/13), Holger Priestoph (C‑245/13), Matteo Antonio Priestoph (C‑245/13), Pia Antonia Priestoph (C‑245/13), Rudolf Reznicek (C‑247/13), Hans‑Jürgen Kickler (C‑578/13), Walther Wöhlk (C‑578/13), Zahnärztekammer Schleswig‑Holstein Versorgungswerk (C‑578/13) împotriva Hellenische Republik, Curtea a declarat că:

„Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că acțiuni jurisdicționale în despăgubire pentru tulburarea posesiei și încălcarea dreptului de proprietate, în executarea contractului și în daune interese, precum cele în discuție în litigiile principale, introduse de persoane private, titulare ale unor obligațiuni de stat, împotriva statului emitent, intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat în măsura în care nu rezultă că nu intră în mod vădit sub incidența materiei civile sau comerciale“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (III)

Prin Hotărârea din 19 decembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑325/11, în procedura Krystyna Alder, Ewald Alder împotriva Sabina Orłowska, Czeslaw Orłowski, Curtea a declarat că:

„Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că actele judiciare destinate unei părți cu domiciliul sau reședința obișnuită într‑un alt stat membru sunt păstrate la dosar, cu consecința că ele sunt considerate notificate în cazul în care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat în primul stat, în care este pendinte procedura jurisdicțională“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (II)

Prin Hotărârea din 25 iunie 2009 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia), pronunţată în cauza C‑14/08, în procedura Roda Golf & Beach Resort SL, Curtea a declarat că:

„Notificarea și comunicarea, în lipsa unei proceduri judiciare, a unui act notarial precum cel în cauză în acțiunea principală intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2002 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (I)

Prin hotărârea din 16 septembrie 2015 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑519/13, în procedura Alpha Bank Cyprus Ltd împotriva Dau Si Senh, Alpha Panareti Public Ltd, Susan Towson, Stewart Cresswell, Gillian Cresswell, Julie Gaskell, Peter Gaskell, Richard Wernham, Tracy Wernham, Joanne Zorani, Richard Simpson, Curtea a declarat că:

„Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că:

– agenția de primire este ținută, în toate împrejurările și fără a dispune în această privință de o marjă de apreciere, să informeze destinatarul unui act despre dreptul său de a refuza primirea acestuia prin utilizarea sistematică în acest scop a formularului tip prevăzut în anexa II la regulamentul menționat și

– împrejurarea că această agenție, atunci când notifică sau comunică un act destinatarului acestuia, nu a atașat formularul tip prevăzut în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007 nu constituie un motiv de nulitate a procedurii, ci o omisiune care trebuie îndreptată în conformitate cu dispozițiile prevăzute de acest regulament“.

Comparaţie CJUE/CCR pe marginea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 66/26 februarie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015), cu unanimitate de voturi, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora sunt neconstituționale.

Natura juridică a art. 28 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011

În conformitate cu art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora (publicată Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative (publicată Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 392 din 12 iunie 2012):

În Salomie şi Oltean statul a câştigat decisiv (II). Chestiunea dreptului de deducere - supliment

În materialul anterior, pe marginea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2015 în cauza Salomie şi Oltean în cauza C‑183/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 28 februarie 2014, primită de Curte la 11 aprilie 2014, în procedura Radu Florin Salomie, Nicolae Vasile Oltean împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj (cauza Salomie şi Oltean), am concluzionat că această jurisprudenţă oferă numai posibilitatea suplinirii condiţiei de formă constând în depunerea unui decont după înregistrarea ca plătitor TVA, binînţeles, ţinând cont de contextul istoric în care această cazuistică a apărut; condiţiile de fond trebuie verificate întotdeauna. Concluzia – trasă pe baza unei lecturi atente, nu întotdeauna efectuate în practică - a avut la bază în special paragraful 59, conclusiv şi rezumativ, în care Curtea a arătat că: „59 În consecinţă, în cazul în care administraţia fiscală dispune de informaţiile necesare pentru a stabili că cerinţele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce priveşte dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiţii suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept“.

În Salomie şi Oltean statul a câştigat decisiv (II). Chestiunea dreptului de deducere

Sub aspectul dreptului de deducere, în hotarârea din cauza Salomie şi Oltean, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) statuează la pct. 2, că „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, unei reglementări naţionale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri şi servicii utilizate în cadrul operaţiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operaţiuni, şi aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată şi nu a fost depus decontul taxei datorate“.

Mi-a fost piratată adresa de e-mail?

Primesc acum patru zile un mail de la Echipa Gmail, de pe adresa mail-noreply@google.com, care îmi comunică că adresa mea pentru Gmail, xxxxxxxxxxxxx, a fost creată şi sunt încunoştintat că dacă nu eu am creat această adresă Gmail și nu recunosc acest e-mail, să accesez un anume link pentru a anula linkul spre acest cont. Urmând linkul indicat, adresa mea de e-mail a fost deconectată de la Contul Google asociat respectivului link.

Primirea mail-ului semnifică faptul că cineva a creat o adresă de mail utilizând adresa mea de mail, care a fost asociată noii adrese şi conectată la aceasta. Este probabil ca această conexiune să fie sau să fi fost  utilizată în scopul accesării propriei mele adrese de mail şi a informaţiilor conţinute, fiind totodată şi posibil să fie utilizată pentru a trimite mesaje.
Evident, prin identificarea calculatorului de pe care adresa respectivă de Gmail a fost creată, precum şi a calculatoarelor oricăror accesări ulterioare a adresei este posibilă identificarea autoarilor. Mă delimitez în totalitate de respectiva adresă fictivă de mail.

În Salomie şi Oltean statul a câştigat decisiv (I). Caracterul datorat al taxei

Mă refer la Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a Şaptea) din 9 iulie 2015 în cauza C‑183/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 28 februarie 2014, primită de Curte la 11 aprilie 2014, în procedura Radu Florin Salomie, Nicolae Vasile Oltean împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj, adică pe scurt – prescurtare deja încetăţenită – cauza Salomie şi Oltean, hotărâre pe cât de des utilizată, pe atât de necunoscută în esenţa ei, după cum vom vedea la o lectură mai atentă. Cu toate că a fost prezentată în media juridică sau generalistă drept o victorie a dezvoltatorilor imobiliari, ceea ce s-a luat în considerare ca atare inclusiv de către instanţe de judecată, în realitate, la o analiză scrupuloasă a textului şi contextului hotărârii, concluzia care trebuie trasă este că statul a fost ce care a învins în materie.

Un efect secundar - şi salutar - al unei recente decizii CJUE

Mă refer aici la Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) din 3 septembrie 2015 pronunţată în cauza (C‑463/14) Asparuhovo Lake Investment Company OOD împotriva Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktika” Varna pri Tsentralno upravlenie na Natsionalnata agentsia za prihodite, având ca obiect trimitere preliminară, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) a declarat că:

1) Articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că noţiunea „prestare de servicii” cuprinde contractele de abonament privind prestarea de servicii de consultanţă unei întreprinderi, în special de natură juridică, comercială şi financiară, în cadrul cărora prestatorul s‑a pus la dispoziţia beneficiarului pe durata contractului.

2) În ceea ce priveşte contractele de abonament privind prestarea de servicii de consultanţă precum cele în discuţie în litigiul principal, articolul 62 alineatul (2), articolul 63 şi articolul 64 alineatul (1) din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că faptul generator al taxei şi exigibilitatea acesteia intervin la expirarea perioadei pentru care s‑a convenit plata, fără să prezinte importanţă dacă beneficiarul a apelat efectiv sau cât de des a apelat la serviciile prestatorului.