Un caz concret de abţinere întemeiat pe calitatea de naş de căsătorie

În continuare, câteva rânduri din încheierea civilă a şedinţei camerei de consiliu din data de 27 ianuarie 2015, dosar nr. 629/1285/2012 al Curţii de Apel Cluj, care se referă la relaţia naş-fin ca temei al abţinerii de la judecarea cauzei.

Noua procedură de declinare a competenţei la momentul regularizării cererii

În Monitorul Oficial, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, a fost publicată Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, care prevede la Art. I pct. 4 şi 5 următoarele:

- 4. La articolul 200 (din Noul cod de procedură civilă), alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: „ Art. 200. - (1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.”

- 5. La articolul 200, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1¹), cu următorul cuprins: „(1¹) În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare”.
Textele instituie o procedură de verificare a competenţei la momentul regularizării cererii, nu în faza judiciară a acesteia, respectiv la termenul de judecată. Invocarea necompetenţei în cursul judecăţii rămâne în continuare regula, iar noile prevederi reprezintă o excepţie de la această regulă, urmând ca ele să fie interpretate, ca orice excepţie de la regulă, restrictiv – exceptio este strictissime interpretationis.

Prin urmare, trimiterea dosarului, prin încheiere dată fără citarea părţilor, poate fi dispusă numai când în urma verificării competenţei în baza art. 200 alin. 1 teza I (nou introdusă) NCPC, completul ajunge la două concluzii: nu este competent în judecarea cererii; competenţa revine instanţei sesizate din care face parte, dar completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente, nu sieşi. Dacă aceste două ipoteze sunt cumulativ întrunite, se procedează la trimiterea dosarului prin încheierea prevăzută de art. 200 alin. 1¹ fraza I NCPC. În toate celelalte cazuri, declinarea competenţei va fi dispusă la primul termen de judecată, în condiţii de contradictorialitate şi prin hotărâre. Mai rămâne de rezolvat problema art. 200 alin. 1¹ fraza II NCPC, potrivit căreia dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare. Acest text se aplică completului la care cauza a fost trimisă prin încheiere, care va proceda la rândul său la verificarea competenţei şi va proceda fie la judecarea cauzei, fie la declinarea competenţei înspre o a treia instanţă, fie la declinarea competenţei înapoi către instanţa de trimitere, situaţie în care va constata ivit conflictul de competenţă.

Chestiunea cheltuielilor de judecată în situaţiile în care acţiunea este respinsă ca rămasă fără obiect sau ca lipsită de interes

Potrivit art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă („NCPC”), partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Reglementarea anterioară, respectiv art. 274 alin. 1 C. pr. civ., prevedea că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere (se subînţelege, la cea a părţii câştigătoare), să plătească cheltuielile de judecată (bineînţeles, în favoarea câştigătorului). În afară de cele două precizări (de altfel, destul de evidente şi în textul anterior), singura diferenţă dintre cele două reglementări se regăseşte în sintagma prin care este desemnată ipoteza care atrage incidenţa regulii, „cădere în pretenţii” (vechi), respectiv „pierderea procesului” (nou). Personal consider că este vorba despre acelaşi eveniment pe care legiuitorul îl are în vedere în ambele variante, însă nu îmi propun decât dezlegarea problemei în raport de actuala reglementare. Într-adevăr, dacă arhaismul expresiei cădere în pretenţii ar fi putut pe undeva să obscurizeze modul de funcţionare a unei reguli de procedură, termenii actualmente întrebuinţaţi nu mai au aceeaşi putere mistificatoare.

Legea generală de procedură care completează prevederile de contencios administrativ

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră un întreg capitolul, cel de-al II-lea - intitulat “Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ” (alcătuit din articolele 7-19 din lege) -, chestiunilor de procedură referitoare la contenciosul administrativ. Textele legale se referă atât la rezolvarea pe cale administrativă a cererilor, cât şi la calea judiciară de soluţionare, ambele aspecte fiind însă tratate eliptic, punându-se problema unei legi generale la care dispoziţiile particulare insuficiente să fie raportate.

Sub acest aspect, cele câteva prevederi cu caracter procedural administrativ se completează cu dispoziţiile procedurii dreptului de petiţionare, cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, act normativ având ca obiect, printre altele, şi modul de soluţionare a acestora. Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 defineşte petiţia ca fiind cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite generic autorităţi şi instituţii publice (art. 2 din ordonanţă). Din această perspectivă, petiţia este un termen generic pentru orice cerere adresată autorităţii, inclusiv, în lipsa unor dispoziţii contrare sau completatoare, pentru cererea formulată în cadrul procedurii administrative a procedurii (plângerii) prealabile, reglementată (numai în ceea ce priveşte termenul de introducere, persoana îndrituită şi competenţa de soluţionare administrativă, nu şi pentru chestiunile de formă şi de mecanism de rezolvare) de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În privinţa dispoziţiilor de procedură judiciară, problema raportării la o lege generală este rezolvată de art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 în sensul că dreptul comun (procedural) este Codul de procedură civilă: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”. În acelaşi sens, Noul cod de procedură civilă prevede la art. 2 „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă”, că dispoziţiile sale constituie procedura de drept comun în materie civilă, însă se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

Chestiuni de tratament judiciar al apărărilor în materie fiscală constând în încălcări ale procedurii administrative

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 3 iulie 2014 în cauzele conexate Kamino International Logistics BV, Datema Hellmann Worldwide Logistics BV împotriva Staatssecretaris van Financiën, s-a decis că în condițiile în care trebuie asigurată respectarea dreptului la apărare, consecințele încălcării acestui drept intră în sfera dreptului național. Instanța națională, care are obligația de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, poate, atunci când evaluează consecințele unei încălcări a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, să țină seama de faptul că o astfel de încălcare determină anularea deciziei adoptate la finalul procedurii administrative în cauză numai dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura respectivă ar fi putut avea un rezultat diferit. A fost astfel menţinută o jurisprudenţă constantă potrivit căreia, potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (Hotărârea din 14.02.1990 din cauza Franţa împotriva Comisiei, Hotărârea din 05.10.2000 din cauza Germania împotriva Comisiei, Hotărârea din 01.10.2009 din cauza Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware împotriva Consiliului, Hotărârea din 06.09.2012 din cauza Storck împotriva OAPI).

În consecință, o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare nu conduce la anularea deciziei în cauză decât dacă, fără această încălcare, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit. Ca atare, cu privire la criticile îndeobşte întâlnite referitoare la încălcarea procedurii fiscale, se observă că potrivit art. 46 C. pr. fisc., intitulat Nulitatea actului administrativ fiscal, lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. 3, atrage nulitatea acestuia, nulitate care se poate constata la cerere sau din oficiu. Textul legal instituie sancţiunea nulităţii absolute a actului administrativ fiscal pentru lipsa elementelor expres şi limitativ enumerate; per a contrario, în cazul altor elemente care lipsesc din conţinutul actului administrativ, sancţiunea este doar nulitatea relativă.
Inspecţia fiscală constituie un ansamblu de operaţiuni administrative şi urmează regimul juridic al nulităţilor actului administrativ fiscal, în sensul că încălcările normelor de procedură fiscală sunt sancţionate cu nulitatea relativă, în acest caz incidenţa art. 46 C. pr. fisc. fiind, practic, inexistentă. Pentru a atrage nulitatea, chestiunile prezentate de către părţi drept vătămări produse prin încălcarea normelor legale trebuie să aibă ca efect stabilirea nelegală a unor impozite şi taxe suplimentare. 

Clandestine American prisons in Poland – the ECHR cases of Al Nashiri and Abu Zubaydah

Today, 24 July 2014, the European Court of Human Rights delivered two very important judgements in the cases of Al Nashiri v. Poland (application no. 28761/11) and Husayn (Abu Zubaydah) v.Poland (no. 7511/13), respectively, concerning allegations of torture, ill-treatment and secret detention of two men suspected of terrorist acts.

The applicants, both Saudi nationals, alleged that they were held at a CIA “black site” in Poland. The Grand Chamber judges held unanimously that Poland cooperated in the “preparation and execution of the CIA rendition, secret detention and interrogation operations” of two terrorism suspects.

Polish officials have previously denied the existence of a CIA prison on its territory. The United States has acknowledged that it kept Al Qaeda suspects in facilities outside of US jurisdiction, but has been unwilling to identify the exact locations of those facilities.

In both cases, the European Court of Human Rights held there had been:

- a violation of Article 3 (prohibition of torture and inhuman or degrading treatment) of the Convention, in both its substantive and procedural aspects; a violation of Article 5 (right to liberty and security);

- a violation of Article 8 (right to respect for private and family life);

- a violation of Article 13 (right to an effective remedy);

- a violation of Article 6 § 1 (right to a fair trial).

Regarding Al Nashiri, the Court further held that there had been a violation of Articles 2 (right to life) and 3 of the Convention taken together with Article 1 of Protocol No. 6 (abolition of the death penalty).

As a matter of just satisfaction (Article 41), the court held that Poland was to pay each applicant 100,000 euros (EUR) in respect of nonpecuniary damage. In the case of Husayn (Abu Zubaydah) it also awarded the applicant EUR 30,000 in respect of costs and expenses. No claim for costs and expenses was made in the case of Al Nashiri.
ECHR also stated in both cases that Poland had failed to comply with its obligation under Article 38 of the European Convention on Human Rights - obligation to furnish all necessary facilities for the effective conduct of an investigation.

Seminar internaţional pe chestiuni de mediere la Opera Plaza

În perioada 30 iunie – 3 iulie 2014, s-a desfăşurat în Sala Cristal a hotelului Opera Plaza din Cluj-Napoca, seminarul internaţional „Judicial Intercultural Communication in Family Mediation” organizat de Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Regional Sofia, Tribunalul din Rijeka, asociaţia Differenza Donna Italia. La seminar au participat judecători de la instanţele menţionate, precum şi mediatori.

Potrivit judecătorului Sergiu-Leon Rus de la Curtea de Apel Cluj, unul dintre participanţi, temele abordate au constat în chestiuni generale privind medierea, rolul medierii în litigiile de familie, aspectele transfrontaliere ale medierii, cu accent special pe Directiva 2008/52/EC privind unele aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială.

Proiectul a fost implementat de Curtea de Apel Craiova împreună cu 5 parteneri: Curtea de Apel Cluj (România), Curtea de Apel Timişoara (România), Tribunalul regional din Rijeka (Croaţia), Tribunalul din Sofia (Bulgaria) şi Asociaţia Differenza Donna în colaborare cu Tribunalul din Roma (Italia).

http://www.bzc.ro/seminar-international-pe-chestiuni-de-mediere-la-opera-plaza-18670

Critica unei anume jurisprudenţe existente la Curtea de Apel Cluj în materia taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule

În practica majoritară a Curţii de Apel Cluj s-a înrădăcinat o discutabilă orientare pe marginea dispoziţiilor din Legea nr. 9 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012 şi ieşită din vigoare prin abrogarea ei de către art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 119 din 4 martie 2013) începând cu data de 15 martie 2013, data intrării în vigoare a acestei ordonanţe (art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013).

Pe durata în care actul normativ respectiv a fost în vigoare a existat o suspendare - până la 1 ianuarie 2013 - a unor prevederi conţinute, realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum şi pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012, intrată în vigoare la data publicării, respectiv 31 ianuarie 2012). Pe perioada suspendării textelor vizate se realiza practic o replică a situaţiei juridice din cazul taxei pe poluare, mai puţin eventualele diferenţe de nivel a taxelor.

Prin urmare, în existenţa Legii nr. 9/2012 se pot distinge trei perioade temporale: 13 ianuarie 2012 - 30 ianuarie 2012 (I), 31 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012 (II), 1 ianuarie 2013 - 14 martie 2013 (III). Perioada II rămâne în afara prezentei analize, soluţiile de restituire a taxei pentru emisiile poluante atunci prelevate fiind absolut justificate. Mult mai puţin justificată este însă diferenţierea care se face în practica Curţii de Apel Cluj între perioadele I şi III, intervale în care formele Legii nr. 9/2012 sunt identice, variantele textelor corespunzând întru totul.

Nu am înţeles de unde exact provine inconsecvenţa; nu sunt foarte convins că partizanii ei au sesizat-o pe deplin până la momentul în care am întrebat despre justificarea soluţiei. După tot felul de ezitări s-a degajat un oarecare consens care punea diferenţierea pe seama art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012, potrivit căruia contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin.  (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi şi data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pot solicita restituirea acesteia (art. 2 alin. 1).

Acest text legal stă la baza practicii judiciare diferite pe text de lege identic, în sensul că aderenţii opiniei majoritare consideră că posibilitatea de a solicita restituirea taxei pe care art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 o conferă ajunge constituie temei pentru admiterea acţiunilor pe perioada I; el nu mai există pentru perioada III, astfel încât acţiunile respective ar trebui respinse. Însă:

- temeiul de drept reprezentat de art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 nu se invocă de către părţi în acţiune, nu se pune în discuţia contradictorie a părţilor de către instanţă, motivările nu diferă sub nici un aspect fie că este vorba despre acţiuni, fie că este vorba despre hotărârile judecătoreşti emise în soluţionarea acestora;

- procedura prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 este una administrativă, nu judiciară. În acest sens, art. 2 alin. 2 din ordonanţă prevede fără echivoc că: „sumele prevăzute la alin. (1) se restituie la cererea contribuabilului, adresată organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător, cu excepţia prevederilor art. 124 din respectiva ordonanţă”;

- procedura administrativă prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 nu a fost în prealabil parcursă de reclamant (nici nu se prea verifică în practică dacă procedura cererii de restituire a fost cumva parcursă şi dacă suma nu a fost deja restituită);

- este lipsit de interes pentru reclamant să obţină o hotărâre judecătorească în condiţiile în care există o obligaţie legală de restituire de către stat, care nu a fost încălcată deoarece nici măcar nu s-a solicitat restituirea – acţiunea pe perioada I ar trebui respinsă ca lipsită de interes;
- statul nu poate discrimina între cetăţenii aflaţi în situaţii identice, cum sunt adresanţii Legii nr. 9/2012 din perioadele I şi III. Din această perspectivă, ori se restituie pentru toţi, ori nu se restituie pentru nimeni, iar dacă s-a acceptat restituirea numai pentru cei din perioada I judiciar trebuie restabilită egalitatea de tratament.

Reducerea taxei judiciare de timbru în cazul instituţiilor publice

Printr-o recentă încheiere civilă a şedinţei camerei de consiliu, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de reducere formulată de recurentul Ministerul Educaţiei Naţionale în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru de 100 lei pentru recursul promovat în dosarul nr. 5893/100/2013 al Curţii.

S-a reţinut că prin cererea sa, ca subsidiar al cererii de reexaminare, recurentul Ministerul Educaţiei Naţionale a solicitat ca în cazul în care se respinge cererea de reexaminare, să i se acorde o reducere la taxa judiciară de timbru conform art. 42 alin. 2 şi alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi că, deşi Curtea a apreciat că respectivele dispoziţii se aplică atât persoanelor juridice de drept privat, cât şi persoanelor juridice de drept public, atât timp cât ordonanţa de urgenţă nu face nici o diferenţă, recurentul “nu a făcut nici o dovadă referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, şi că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ activitatea curentă a persoanei juridice”.

Textele pe baza cărora a fost soluţionată cererea se referă numai la persoane juridice; pentru persoanele fizice art. 42 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 prevede că ele pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările şi completările ulterioare. Într-adevăr, în conformitate cu art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 actul normativ este aplicabil în toate cazurile în care se solicită ajutor public judiciar în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale române de către orice persoană fizică având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene; printre formele în care ajutorul public judiciar se poate acorda se numără şi scutirile, reducerile, eşalonările sau amânările de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege (art. 6 lit. d)).

Chestiunea care s-a pus este dacă sunt avute în vedere de legiuitor toate persoanele juridice, fără distincţie (inclusiv instituţiile publice, atunci când acestea au personalitate juridică), cum s-a reţinut în încheiere, sau dacă există o distincţie care se face în aplicarea art. 42 alin. 2 şi alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Opinia concordantă a fost în sensul că în speţă cererea de reducere formulată de recurentul Ministerul Educaţiei Naţionale trebuie respinsă pentru alte considerente, respectiv ca inadmisibilă. Ca o paranteză, pentru prima dată in terminis art. 426 (“Redactarea şi semnarea hotărârii”) alin. 2 fraza a II-a din Noul cod de procedură civilă, prevede că judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă, consacrând astfel instituţia opiniei concurente, existentă şi anterior, însă doar ca o creaţie pretoriană fără suport legislativ şi neobligatorie pentru judecător. Considerăm că noţiunea de opinie concordantă, în locul celei de opinie concurentă, reprezintă o traducere mai inspirată a noţiunii de drept anglo-saxon “concurring opinion” în care-şi are sorgintea.

Este adevărat că în cuprinsul art. 42 alin. 2 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (în vigoare începând cu 29 iunie 2013) nu se face o distincţie expresă între persoanele juridice pentru care reducerea s-ar aplica, însă din conţinutul condiţiilor expuse rezultă o distincţie pe care legiuitorul o face cât se poate de clar.

Potrivit textelor în discuţie:

“(2) Instanţa acordă persoanelor juridice, la cerere, facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele judecătoreşti, în următoarele situaţii:

a) cuantumul taxei reprezintă mai mult de 10% din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate;

b) plata integrală a taxei nu este posibilă deoarece persoana juridică se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condiţiile legii, indisponibilizate.

(3) În mod excepţional, instanţa poate acorda persoanelor juridice reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în alte cazuri în care apreciază, faţă de datele referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ activitatea curentă a persoanei juridice”.

La o lectură atentă se poate constata că, în ceea ce priveşte câmpul de aplicare al art. 42 alin. 2 şi 3, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 face o distincţie în sensul că se referă la parametrii specifici îndeobşte unor persoane juridice de drept privat, imposibil de îndeplinit de către majoritatea instituţiilor publice cum este şi cazul recurentului minister, căruia nu îi sunt proprii noţiuni ca „media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate”, aflare “în curs de lichidare sau dizolvare” sau cu “bunurile … indisponibilizate” şi nu poate prezenta “datele referitoare la situaţia economico-financiară”, deoarece nu are o asemenea activitate, şi încă într-un mod care să poată fi caracterizat ca fiind “curent”.

Faţă de aceste aspecte, se poate conchide că legiuitorul se referă în principal la persoane juridice de drept privat şi nu la instituţii publice de genul recurentului, care nu pot îndeplini, prin ipoteză, criteriile enunţate, acestea fiind total străine funcţionării lor. Prin urmare, există o distincţie, făcută implicit, care înlătură recurentul de la beneficial reducerii, iar regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu este aici aplicabilă.

Comunicat al Curţii Constituţionale a României

Potrivit comunicatului Curţii Constituţionale din 07.05.2014, plenul Curţii Constituţionale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 192∕2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

În urma deliberărilor, Curtea Constituţională a decis, cu unanimitate de voturi, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 2 alin. 1 şi 1² din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale.

În conformitate cu art. 2 alin. 1 din Legea nr. 192∕2006: “Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege”.

Alin. 1² al aceluiaşi articol prevede că: “Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60¹ alin. 1 lit. a)-f”.

Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti.
Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Recomandare de lectură

Azi mi-a parvenit lucrarea “La matière civile et commerciale, socle d’un code européen de droit international privé?” comandată, printre altele, de la LGDJ. O recomand cu multă căldură.

Câteva observaţii privind nulitatea recursului redactat fără asistarea/reprezentarea prin avocat sau consilier juridic, făcute într-o decizie recentă

Prin decizia civilă nr. 1904 din 28 februarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 10434/117/2013 al Curţii de Apel Cluj, a fost anulat recursul declarat de către intervenienta accesorie Asociaţia X.

Curtea a reţinut că potrivit alin. 2 al articolului 84 din Noul cod de procedură civilă (în continuare, NCPC) (articol intitulat „Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice”), la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii. 

Legile la care trimite textul normativ, în privinţa condiţiilor asistării/reprezentării, sunt: pentru avocaţi, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; pentru consilieri juridici, Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

La rândul său, art. 486 NCPC („Cererea de recurs”) prevede mai multe menţiuni pe care cererea de recurs trebuie să le cuprindă, printre care: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea (art. 486 alin. 1 lit. a)); semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. 2 NCPC („partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic (art. 486 alin. 1 lit. e)).

Ambele menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. 3 NCPC, sub rezerva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 82 alin. 1 NCPC (acordarea unui termen scurt pentru acoperirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant) şi ale art. 87 alin. 2 NCPC (avocatul care a asistat sau reprezentat partea la judecarea procesului care poate face, fără mandat, actele pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, totodată, introduce orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate).

După cum a rezultat din Certificatul de înscriere nr. 96/2013 eliberat de Judecătoria Cluj-Napoca, anexat răspunsului la întâmpinare, Asociaţia X este persoană juridică fără scop patrimonial, înscrisă în registrul special al Judecătoriei Cluj-Napoca. În consecinţă, Curtea a reţinut că, în raport cu textele legale deja examinate, exista obligaţia ca la redactarea cererii şi a motivelor de recurs reprezentantul legal să fie asistat de consilier juridic iar cererea să conţină numele şi prenumele consilierului juridic care a întocmit-o, sau aceste operaţiuni să fi fost efectuate de avocat; în ambele situaţii, semnătura avocatului sau consilierului juridic trebuia să se regăsească pe cererea de recurs.

Recurenta Asociaţia X a susţinut, în apărare faţă de excepţia nulităţii, că recursul este introdus sub semnătura unui avocat, astfel încât nu ar fi aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 486 alin. 3 NCPC. În acest sens, a arătat că recursul declarat este semnat de mandatarul său, d-nul Y, în calitate de preşedinte, care, potrivit prevederilor art. 15 din Statut, reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţii.

În opinia recurentei, calitatea de licenţiat în drept, respectiv avocat, a reprezentantul său legal, atrage incidenţa prevederilor art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC - referitor la dreptul la apărare – potrivit cărora „cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”.

Curtea a considerat că art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC nu consacră o excepţie de la regimul juridic configurat de art. 486 şi 84 NCPC, aşa cum pare să sugereze recurenta, ci, dimpotrivă, instituie un principiu general care este concretizat în materie de recurs de dispoziţiile amintite, fără să existe între acest principiu general şi dispoziţiile particulare în materie de recurs, vreo diferenţă de esenţă. În mod unitar, toate aceste texte se referă la necesitatea ca redactarea, întocmirea, cererii de recurs să fie realizată prin avocat sau consilier juridic, acţionând în condiţiile legilor care le reglementează acestora profesia, respectiv Legea nr. 51/1995 şi Legea nr. 514/2003. Din această perspectivă, Curtea a observat că are calitatea de avocat reprezentantul legal, nu cel convenţional impus de prevederile legale, iar reprezentantul legal nu putea acţiona conform prevederilor Legii nr. 51/1995 deoarece art. 28 lit. a) din acest act normativ prevede că este suspendată calitatea de avocat în caz de incompatibilitate, pe durata existenţei stării respective. Potrivit extrasului de pe site-ul Baroului Cluj, anexat răspunsului la întâmpinare formulat de Asociaţia X, la secţiunea avocaţi incompatibili se găseşte şi preşedintele asociaţiei, calitatea sa de avocat fiind, aşadar, suspendată.
Curtea a mai remarcat că recurenta s-a referit la preşedintele asociaţiei ca la un mandatar, probabil pentru a-şi argumenta susţinerea privind aplicabilitatea art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC, însă acest text se referă nu la orice mandatar, ci la mandatarul părţii care este soţ sau rudă cu partea, fiind deci vorba despre ipoteza părţii persoană fizică, ceea ce nu a fost cazul în speţă. Ca atare, recursul asociaţiei a fost considerat nul.

Două observaţii referitoare la pronunţarea hotărârii conform Noului cod de procedură civilă

În cadrul întâlnirii profesionale din trimestrul al IV-lea al anului 2013 de la Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, de la finele anului trecut, a fost discutată o solicitare pentru consultare venită din partea unei alte curţi de apel (Ploieşti), ocazie cu care toţi judecătorii secţiei au împărtăşit prima opinie avansată în materialul acelei curţi de apel, respectiv că nu este necesară înregistrarea pronunţării minutei în situaţia în care lipsesc părţile. Mai mult decât atât, s-a considerat că înregistrarea pronunţării hotărârii nici nu ar fi legal obligatorie, iar în consecinţă, judecătorul nu ar putea dispune înregistrarea pronunţării hotărârii, măsura nefiind prevăzută de lege.

Precizez că potrivit art. 231 alin. 2 fraza I din Noul cod de procedură civilă, instanţa va înregistra şedinţa de judecată. O atare obligaţie nu exista sub imperiul vechiului cod de procedură civilă, însă începând cu 1 iulie 2013 a expirat amânarea intrării în vigoare a art. 13 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevede, în esenţă, acelaşi lucru.

La curtea de apel care ne-a solicitat se conturaseră două opinii. În prima dintre acestea, exprimată atât de magistraţii din cadrul Secţiei I civilă cât şi de o parte a judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, s-a apreciat faptul că nu este necesară înregistrarea pronunţării în situaţia în care lipsesc părţile, având în vedere că se efectuează transcrierea minutei în sistem informatizat, iar publicitatea pronunţării în şedinţă publică înseamnă a asigura părţilor acces la soluţia pronunţată, incluzând posibilitatea părţilor de a accesa portalul instanţelor de judecată sau de a afla soluţia telefonic sau prin prezentarea la arhiva instanţei. De asemenea, s-a apreciat că prin anunţarea orei la care se va efectua pronunţarea, se acordă posibilitatea părţilor de a fi prezente la pronunţarea soluţiei.

Condiţia publicităţii se realizează, în opinia acestor judecători, numai în prezenţa cel puţin a unei părţi în sala de judecată la momentul efectuării pronunţării şi înregistrării acesteia în sistem informatizat; în caz contrar, o atare procedură apare ca fiind lipsită de conţinut.

În situaţia în care nici o parte nu este prezentă la pronunţări, s-a apreciat ca fiind oportună întocmirea, în caietul grefierului, a unui proces verbal, semnat de către preşedintele completului de judecată şi de către grefierul de şedinţă, în care să se menţioneze ora la care s-a terminat deliberarea, precum şi faptul că la ora respectivă părţile nu au fost prezente la pronunţări.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat faptul că înregistrarea pronunţării trebuie să se facă inclusiv în lipsa părţilor. În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 402 din Noul cod de procedură civilă, sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. 2 din cod, hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedintele sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.

Am rezumat oarecum cele două puncte de vedere ale curţii de apel solicitante. Este incredibil cum pot judecătorii să legifereze continuu, inventând proceduri, forme şi procese verbale care nu există nicăieri şi pe care publicul nu are cum să le cunoască, pe pretexte de “oportunitate”, scopul legii etc.

După cum am arătat, noi am considerat că nu este necesară înregistrarea pronunţării hotărârii; înregistrarea nici nu ar fi posibilă, nefiind prevăzută de lege. Într-adevăr, potrivit art. 231 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa va înregistra şedinţele de judecată. Or, prin şedinţă de judecată se înţelege activitatea desfăşurată de instanţă de la momentul deschiderii şedinţei (începerea desfăşurării procesului în camera de consiliu – art. 213 C. pr. civ.) până la momentul închiderii dezbaterilor în fond (art. 394 C. pr. civ.), respectiv Capitolul II al Cărţii a II-a din cod („Procedura contencioasă”), intitulat chiar astfel „Judecata”. Pronunţarea hotărârii nu intră în sfera de aplicare a noţiunii de judecată sau şedinţă de judecată. Delimitarea temporală a fazei judecăţii prezintă importanţă şi sub alte aspecte. Bunăoară, judecătorul este incompatibil de a judeca (art. 42 NCPC); incomptibilitatea nu se referă astfel la activităţile care se situează în afara sferei judecăţii, anterior delimitată, prevăzute de articole care nu fac parte din cuprinsul Capitolului II, respectiv: art. 200 Verificarea cererii şi regularizarea acesteia, art. 201 Fixarea primului termen de judecată, art. 203 Măsuri pentru pregătirea judecăţii.
O altă noutate referitoare la pronunţarea hotărârii este cea prevăzută de art. 396 alin. 2 NCPC, care arată că preşedintele completului „poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei”, în cazul îndeplinirii unor condiţii: pronunţarea hotărârii să fie amânată (pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, fără posibilitate de pronunţare anterioară termenului precis indicat); să se fi stabilit că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei; stabilirea modalităţii de pronunţare să fi avut loc odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea. Motivele care pot determina stabilirea unei astfel de modalităţi de pronunţare nu sunt prevăzute de lege, astfel încât ele se apreciază de la caz la caz. Personal, am pronunţat astfel o singură hotărâre până în prezent în cauze în primă instanţă (în care şedinţa de judecată fusese nepublică, era un interes exagerat pentru soluţie din partea mass media) şi una în recurs.

Percepţia părţii asupra aparenţei de imparţialitate a instanţei este fundamentală

Noul cod de procedură civilă a introdus un element inedit în ceea ce priveşte incompatibilitatea judecătorului, respectiv pct. 13 al art. 42, potrivit căruia judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. Remarc în treacăt trei aspecte interesante, dar care nu fac obiectul principal al prezentului demers: noul cod a unificat terminologic cazurile de abţinere, recuzare şi incompatibilitate, existente anterior de sine stătător, în favoarea unei instituţii generice a incompatibilităţii; judecătorul este incompatibil doar la judecarea cauzei (în acelaşi sens sunt şi art. 213-405 NCPC grupate în cartea II, Capitolul II, intitulat „Judecata”), nu şi de la îndeplinirea activităţilor prevăzute de art. 200 şi urm. NCPC; sintagma de „judecare a cauzei” se referă la chestiunea de fond dedusă judecăţii, nu la simple aspecte de procedură, incidente, măsuri etc.

Noţiunea de lipsă de imparţialitate nu este definită în dreptul nostru, însă conceptul cunoaşte o analiză extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar potrivit instanţei de la Strasbourg (Dumitru Popescu v. România (nr. 2), 2007, Vermeire v. Belgia, 1991), prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, statul prin instanţele de judecată şi organele administrative având obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acestora de către legiuitor. 

Prin urmare, instanţa naţională este obligată să ţină cont de prevederile Convenţiei ca şi cum acestea ar face parte integrantă din ordinea juridică internă şi să le aplice ca atare, prioritar şi direct, inclusiv sub aspectul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care detaliază conţinutul drepturilor fundamentale cuprinse în Convenţie. Din această perspectivă, noţiunile cu care operează Convenţia au un înţeles autonom (Baraona v. Portugalia, 1987), netributar dreptului intern, astfel încât un drept calificat în dreptul nostru ca fiind civil, poate să nu aibă o aceeaşi natură din perspectiva Convenţiei. Nu este exclusă calificarea, bunăoară, a unei proceduri fiscale din dreptul intern ca acuzaţie în materie penală, cum a fost cazul, bunăoară, în Bendenoun v. Franţa, 1994.

Potrivit Piersack v. Belgia, 26 octombrie 1984, dacă în mod normal imparţialitatea se defineşte prin absenţa prejudecăţilor sau a părerilor preconcepute, ea poate, mai ales în baza art. 6 alin. 1 din Convenţie, să fie apreciată în diferite moduri. Se poate astfel distinge între un demers subiectiv încercând să determine ce gândea un anumit judecător într-o asemenea împrejurare şi un demers obiectiv care încearcă să stabilească dacă el oferea garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă.

Criteriul obiectiv presupune (Thorgeirson v. Islanda, 1992) a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Curtea a subliniat şi aici că pentru acest demers, chiar şi aparenţele contează, aparenţe necesare pentru a nu afecta încrederea publică (iar în procesele penale, încrederea acuzatului, punctul său de vedere fiind important) pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanţele judecătoreşti. Procedurile fiscale au fost considerate „materie penală” în înţelesul Convenţiei; restul procedurilor administrative cad, cel puţin, sub incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva „materiei civile”, deoarece codul nostru de procedură civilă este aplicabil contenciosului administrativ. Distincţia este una mai mult teoretică, deoarece garanţiile recunoscute acuzatului în materie penală sunt recunoscute, de principiu, şi părţii în procesele civile în privinţa echităţii procedurii, concept larg căruia i se subsumează şi imparţialitatea instanţei.

Prin urmare, încrederea părţii (mai ales când aceasta reprezintă un „acuzat” în materie fiscală) în imparţialitatea instanţei prezintă relevanţă chiar decisivă şi preponderentă; lipsa de încredere este manifestată prin cererea de recuzare. Curtea Europeană a mai decis că este însă suficient să se constate că imparţialitatea instanţei căreia îi revenea decizia asupra „temeiniciei acuzării“, să poată apărea ca subiect de îndoială, pentru a fi trasă concluzia încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul lipsei de imparţialitate (Piersack).
Având în vedere toate aceste împrejurări şi temeiuri, părerea mea este că percepţia subiectivă a părţii cu privire la aparenţa de imparţialitate a instanţei este una extrem de importantă: dacă partea are îndoieli manifestate printr-o cerere de recuzare, acestea trebuie examinate extrem de serios pentru identificarea unor elemente de fapt care ar putea să stea la baza acestei aparenţe, fie ele cât de nesemnificative – percepţia în discuţie este a părţii; dacă partea nu are îndoieli manifestate serios, adică printr-o cerere de recuzare, nici judecătorul nu are motive să se abţină pe aparenţă de imparţialitate, necerându-i-se să fie mai scrupulos decât însăşi partea, cu privire la această chestiune.