Cea mai mare pensie din Romania pare a fi o frauda

Conform presei, un fost angajat la penitenciare si fost sef al Penitenciarului Colibasi, Gheorghe Balasoiu, este pensionarul din Romania care primeste cei mai multi bani din partea statului. Pensia sa lunara a fost stabilita la 34.000 de lei, adica aproximativ 8.000 de euro. Mai mult chiar, la inceputul lui 2015, cand pensiile publice s-au majorat cu 5%, Balasoiu a profitat cel mai mult, ajungand la o pensie de 360 de milioane de lei vechi, ceea ce pe un an intreg inseamna nu mai putin decat 100.000 euro. Ridicolul situatiei este intarit si de salariul pe care il avea Balasoiu, in perioda in care era sef de penitenciar. Conform declaratiei de avere, Balasoiu primea un venit anual de 21.085 lei, adica 1.757 de lei pe luna, aproximativ 400 de euro, adica de 20 de ori mai putin decat pensia incasata!

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de titlu executoriu european pentru creanţele necontestate (II)

Prin hotărârea din 5 decembrie 2013 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a noua), pronunţată în cauza C‑508/12, în procedura Walter Vapenik împotriva Josef Thurner, Curtea a declarat că: „Art. 6 alin. 1 lit. d) din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate trebuie interpretat în sensul că nu se aplică contractelor încheiate între două persoane care nu desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de titlu executoriu european pentru creanţele necontestate

Prin hotărârea din 16 iunie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia), pronunţată în cauza C 511/14, în procedura Pebros Servizi Srl împotriva Aston Martin Lagonda Ltd, Curtea a declarat că: „Condiţiile potrivit cărora, în cazul unei hotărâri pronunţate într o cauză judecată în lipsă, o creanţă este considerată „necontestată”, în sensul articolului 3 alin. 1 al doilea paragraf lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, trebuie determinate în mod autonom, doar în temeiul acestui regulament“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (VI)

Prin hotărârea din 13 decembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑215/11, în procedura Iwona Szyrocka împotriva SiGer Technologie GmbH, Curtea a declarat că:

„1) Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată trebuie interpretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somaţie europeană de plată.

În temeiul articolului 25 din regulamentul amintit şi sub rezerva condiţiilor menţionate la acest articol, instanţa naţională păstrează libertatea de a determina valoarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităţilor prevăzute de dreptul său naţional, cu condiţia ca aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

2) Articolul 4 şi articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca reclamantul să solicite, în cadrul cererii de somaţie europeană de plată, dobânzile pentru perioada dintre data exigibilităţii lor şi data plăţii creanţei principale.

3) Atunci când pârâtul este somat să plătească reclamantului dobânzi scadente până la data plăţii creanţei principale, instanţa naţională rămâne liberă să aleagă modalităţile concrete de a completa formularul de somaţie europeană de plată, care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006, în măsura în care formularul astfel completat permite pârâtului, pe de o parte, să înţeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească dobânzile scadente până la data plăţii capitalului şi, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum şi data începând de la care se solicită aceste dobânzi“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (V)

Prin hotărârea din 10 martie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua), pronunţată în cauza C‑94/14, în procedura Flight Refund Ltd împotriva Deutsche Lufthansa AG, Curtea a declarat că: „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurările în care o instanţă este sesizată cu o procedură, cum este procedura principală, privind desemnarea unei instanţe competente teritorial din statul membru de origine a somaţiei europene de plată şi examinează, în împrejurările menţionate, competenţa internaţională a instanţelor din acest stat membru de a soluţiona o procedură contencioasă referitoare la creanţa aflată la originea unei astfel de somaţii de plată împotriva căreia pârâtul a formulat opoziţie în termenul prevăzut în acest scop:

- întrucât Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată nu furnizează indicaţii cu privire la puterile şi la obligaţiile acestei instanţe, respectivele aspecte de procedură rămân, potrivit articolului 26 din regulamentul menţionat, reglementate de legislaţia naţională a acelui stat membru;

- Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială impune ca problema competenţei internaţionale a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată să fie soluţionată prin aplicarea normelor de procedură care permit să se garanteze efectul util al dispoziţiilor acestui regulament şi dreptul la apărare, indiferent dacă instanţa de trimitere sau o instanţă pe care aceasta din urmă o desemnează ca instanţă competentă teritorial şi material să se pronunţe cu privire la o creanţă cum este cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul procedurii civile de drept comun, se pronunţă asupra acestei probleme;

- în ipoteza în care o instanţă cum este instanţa de trimitere se pronunţă cu privire la competenţa internaţională a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată şi decide în sensul existenţei unei asemenea competenţe în lumina criteriilor prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001, acest din urmă regulament şi Regulamentul nr. 1896/2006 obligă instanţa respectivă să interpreteze dreptul naţional în sensul că acesta din urmă îi permite să identifice sau să desemneze o instanţă competentă teritorial şi material să soluţioneze această procedură şi

- în ipoteza în care o instanţă cum este instanţa de trimitere decide în sensul lipsei unei asemenea competenţe internaţionale, instanţa menţionată nu are obligaţia de a reexamina din oficiu, prin analogie cu articolul 20 din Regulamentul nr. 1896/2006, această somaţie de plată“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (IV)

Prin hotărârea din 4 septembrie 2014 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia), pronunţată în cauzele conexate C‑119/13 şi C‑120/13, în procedurile eco cosmetics GmbH & Co. KG împotriva Virginie Laetitia Barbara Dupuy şi Raiffeisenbank St. Georgen reg. Gen. mbH împotriva Tetyana Bonchyk, Curtea a declarat că: „Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată trebuie interpretat în sensul că procedurile prevăzute la articolele 16-20 din acest regulament nu sunt aplicabile atunci când se constată că o somaţie europeană de plată nu a fost comunicată sau notificată în conformitate cu normele minime stabilite la articolele 13-15 din regulamentul menţionat.

Atunci când o astfel de neregularitate este constatată abia după declararea forţei executorii a unei somaţii europene de plată, pârâtul trebuie să dispună de posibilitatea de a denunţa neregularitatea respectivă, care trebuie să determine, în cazul în care este dovedită în mod corespunzător, nevaliditatea acestei declarări a forţei executorii“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (III)

Prin hotărârea din 13 iunie 2013 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia), pronunţată în cauza C‑144/12, în procedura Goldbet Sportwetten GmbH împotriva Massimo Sperindeo, Curtea a declarat că: „Articolul 6 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată coroborat cu articolul 17 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că o opoziţie la somaţia europeană de plată care nu conţine o contestare a competenţei instanţei din statul membru de origine nu poate fi considerată înfăţişare, în sensul articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, şi că împrejurarea că pârâtul a prezentat, în cadrul opoziţiei pe care a formulat‑o, motive referitoare la fondul cauzei este lipsită de relevanţă în această privinţă“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată (II)

Prin ordonanţa din 21 martie 2013 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia), pronunţată în cauza C‑324/12, în procedura Novontech-Zala kft. împotriva Logicdata Electronic & Software Entwicklungs GmbH, Curtea a declarat că: „Nerespectarea termenului pentru a formula opoziţie la o somaţie europeană de plată din cauza comportamentului culpabil al reprezentantului pârâtului nu justifică reexaminarea acestei somaţii de plată, întrucât o astfel de nerespectare nu se încadrează nici la circumstanţe excepţionale, în sensul articolului 20 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, nici la circumstanţe extraordinare, în sensul alineatului (2) al aceluiaşi articol“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată

Prin hotărârea din 22 octombrie 2015 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a patra), pronunţată în cauza C‑245/14, în procedura Thomas Cook Belgium NV împotriva Thurner Hotel GmbH, Curtea a declarat că: „Articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 936/2012 al Comisiei din 4 octombrie 2012, trebuie interpretat în sensul că se opune, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, ca un pârât căruia i-a fost notificată, în conformitate cu acest regulament, o somaţie europeană de plată să poată solicita reexaminarea acestei somaţii invocând faptul că instanţa de origine s-a declarat competentă în mod eronat, întemeindu-se pe informaţii pretins false furnizate de solicitant în formularul de cerere a acestei somaţii de plată“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de obținere de probe în Uniune (III)

Prin Hotărârea din 17 februarie 2011 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑283/09, în procedura Artur Weryński împotriva Mediatel 4B spółka z o.o., Curtea a declarat că:

„Articolele 14 și 18 din Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială trebuie interpretate în sensul că instanța solicitantă nu are obligația de a plăti instanței solicitate un avans pentru despăgubirea cuvenită martorului sau de a rambursa despăgubirea achitată martorului audiat“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de obținere de probe în Uniune (II)

Prin Hotărârea din 6 septembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑170/11, în procedura Maurice Robert Josse Marie Ghislain Lippens, Gilbert Georges Henri Mittler, Jean Paul François Caroline Votron împotriva Hendrikus Cornelis Kortekaas, Kortekaas Entertainment Marketing BV, Kortekaas Pensioen BV, Dirk Robbard De Kat, Johannes Hendrikus Visch, Euphemia Joanna Bökkerink, Laminco GLD N‑A, Ageas NV, fostă Fortis NV, Curtea a declarat că:

„Dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială, în special articolul 1 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretate în sensul că instanța competentă a unui stat membru care dorește să audieze ca martor o parte care are reședința în alt stat membru are posibilitatea, pentru a efectua o astfel de audiere, să citeze această parte în fața sa și să o audieze în conformitate cu dreptul statului membru al instanței respective“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de obținere de probe în Uniune (I)

Prin Hotărârea din 21 februarie 2013 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑332/11, în procedura ProRail BV împotriva Xpedys NV, FAG Kugelfischer GmbH, DB Schenker Rail Nederland NV, Nationale Maatschappij der Belgische Spoorwegen NV, Curtea a declarat că:

„Articolul 1 alineatul (1) litera (b) și articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială trebuie interpretate în sensul că instanța unui stat membru care dorește ca un act de cercetare încredințat unui expert să fie efectuat pe teritoriul altui stat membru nu este neapărat obligată să recurgă la mijlocul de obținere a probelor prevăzut de aceste dispoziții pentru a putea dispune efectuarea acestui act de cercetare“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (VII)

Prin Ordonanţa din 28 aprilie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a zecea), pronunţată în cauza C‑384/14, în procedura Alta Realitat SL împotriva Erlock Film ApS, Ulrich Thomsen, Curtea a declarat că:

„Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că, cu ocazia notificării sau comunicării unui act către destinatarul acestuia, cu reședința pe teritoriul unui alt stat membru, în situația în care actul nu a fost redactat sau însoțit de o traducere, fie într‑o limbă pe care persoana interesată o înțelege, fie în limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul în care există mai multe limbi oficiale în statul membru în cauză, în limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului unde urmează să se facă notificarea sau comunicarea:

- instanța sesizată în statul membru de origine trebuie să se asigure că acest destinatar a fost informat în mod corespunzător, prin intermediul formularului tip prevăzut la anexa II la acest regulament, cu privire la dreptul său de a refuza primirea acestui act;

- în cazul omiterii acestei formalități, revine acestei instanțe sarcina de a îndrepta procedura în conformitate cu dispozițiile regulamentului menționat;

- nu este de competența instanței sesizate să se opună exercitării de către destinatar a dreptului său de a refuza primirea actului;

- numai după ce destinatarul a făcut efectiv uz de dreptul său de a refuza primirea actului instanța sesizată poate verifica temeinicia acestui refuz; în acest scop, instanța menționată trebuie să ia în considerare toate elementele pertinente ale dosarului pentru a determina dacă persoana interesată înțelege sau nu înțelege limba în care a fost redactat actul și

- atunci când această instanță constată că refuzul opus de destinatarul actului nu este justificat, va putea în principiu să aplice consecințele prevăzute de dreptul său național într‑un astfel de caz, cu condiția ca efectul util al Regulamentului nr. 1393/2007 să fie menținut“.

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (VI)

Prin Hotărârea din 15 martie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C-292/10, în procedura G împotriva Cornelius de Visser, Curtea a declarat că:

„1) În împrejurări precum cele din acțiunea principală, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării articolului 5 punctul 3 din același regulament în cazul unei acțiuni în răspundere pentru administrarea unui site internet introduse împotriva unui pârât care este probabil cetățean al Uniunii, dar care se află într-un loc necunoscut, dacă instanța sesizată nu dispune de indicii doveditoare care să îi permită să concluzioneze că pârâtul respectiv domiciliază efectiv în afara teritoriului Uniunii Europene.

2) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune pronunțării unei hotărâri într-o cauză judecată în lipsă împotriva unui pârât căruia, ca urmare a imposibilității de a-l localiza, i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței prin publicare potrivit dreptului național, cu condiția ca instanța sesizată să se fi asigurat anterior că toate demersurile impuse de principiile diligenței și bunei-credințe au fost întreprinse pentru a-l găsi pe acest pârât.

3) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune certificării ca titlu executoriu european în sensul Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate a unei hotărâri pronunțate într-o cauză judecată în lipsă împotriva unui pârât a cărui adresă nu este cunoscută.

4) Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă („directiva privind comerțul electronic”) nu se aplică într-o situație în care locul de stabilire a furnizorului de servicii ale societății informaționale este necunoscut, din moment ce aplicarea acestei dispoziții este subordonată identificării statului membru pe al cărui teritoriu este efectiv stabilit furnizorul în discuție“.